Jenant! - Ali: Frica mănâncă sufletul

Nu e vorba că nu există rasism în România. Sau xenofobie. Sau misoginism. Sau gândire îmbibată de n-şpe mii de prejudecăţi sexuale. Sau nostalgie tâmpă pentru lideri mesianici, cunoscuţi în istorie mai ales pentru crimele săvârşite. Sau puseuri din ce în ce mai dese şi mai radicale de naţionalism.

Toate acestea există! Existenţa lor e semnificativă, larg-răspândită, poate mai larg decât ne-am putea închipui, puţin înţeleasă, încă şi mai puţin discutată. A produce opere de artă pornind de la aceste realităţi neliniştitoare e important, e lăudabil, e necesar.

Şi totuşi, nu orice operă de artă focalizată pe un subiect relevant şi / sau hiper-actual binemerită atenţie, laude, presă favorabilă. De pildă, nu orice fel de film cu nazişti e o capodoperă şi un must-see. La fel, nu orice spectacol de teatru, fie el Ali: Frică mănâncă sufletul, care abordează frontal şi explicit temele de mai sus, se cuvine aplaudat şi recomandat. Pentru că, din păcate, spectacolul care a inaugurat Teatrul Apollo 111 cam seamănă, stilistic vorbind, cu un film prost cu nazişti.

Albul e hiper-alb, negrul e super-negru, stereotipurile fac legea, umorul face figuraţie, personajele n-au carne, sunt doar purtătoare de prejudecăţi, spectatorilor li se livrează concluzii gata-mestecate, nu e loc de dubiu, de nuanţe, de interogaţii. Chiar dacă vorbim de creaţia unui regizor, Radu Jude, exponent important al noului val din cinema-ul românesc! Noul val românesc, curent cultural care îşi datorează excelentul renume (şi) subtilităţii cu care reuşeşte să vorbească despre cele mai adânci angoase, despre cele mai bine păzite defecte ale omului şi societăţii contemporane. Noul val românesc, curent cultural pe care mulţi critici l-au comparat cu neorealismul italian tocmai datorită formidabilei sale capacităţi de a fotografia prezentul.

În piesa de la Apollo 111, eroina principala, o văduvă sexagenară locuind, de zeci bune de ani, într-un apartament clasic de bloc bucureştean, e supusă, printre altele, şicanelor proprietarului apartamentului. Pentru că, nu-i aşa, e plin oraşul de femei în pragul pensionării care locuiesc cu chirie, nu? În aceeaşi piesă, o jună care face curăţenie într-o clădire corporatistă poartă, în lenjeria intimă, un portret al lui Antonescu pe care îl sărută la răstimpuri. Credibil, nu?

Sunt doar două exemple. Ora şi puţin cât durează Ali: Frică mănâncă sufletul oferă mai multe asemenea mostre de situaţii şi scene desprinse parcă din cinema-ul prost românesc. Acela pe care regizori precum Jude l-au aruncat în derizoriul binemeritat cu formidabilele lor filme al căror punct forte a fost, de la bun început, scenariul. Dialogurile. Naturaleţea. Firescul. Nimic din toate acestea nu e de găsit în Ali.

Liliana Ghiţă încearcă, aproape în van, să îşi umanizeze personajul. Demersul e aproape nebunesc în condiţiile în care are de pendulat între un iubit construit din replici naiv-nătânge şi vise roz, o colecţie de copii desprinşi parcă din scenetele Vacanţa Mare de la ProTV şi o faună de colege-prietene pe care le bănuieşti că butonează de zor între RTV şi A3. Acesta să fie, de fapt, publicul-ţintă al spectacolului?

În loc de concluzii, risc o mărturisire: nicicând nu am aflat de un defect personal uitându-mă într-o oglindă spartă ori deformată. Xenofobia, rasismul, misoginismul, prejudecăţile sexuale, naţionalismul oamenilor care merg la teatru nu va fi niciodată developat punându-le în faţă cartoane bidimensionale şi situaţii de viaţă necredibile.

Senzaţia pe care o lasă piesa de la Apollo 111 e de import neatent, de adaptare neglijentă, de absenţa aproape oricărui efort de înţelegere a contextului social românesc, urban, contemporan. Nu tot ce era relevant în Germania anilor '70, atunci când Rainer Werner Fassbinder a scris scenariul filmului de la care a pornit Jude, ţine în România curentă. Nu toate manifestările societăţii germane de atunci (sau de acum) sunt repetate de bucureşteanul sau clujeanul sau timişoreanul de azi.

S-ar putea să fim vizitaţi de aceleaşi păcate, dar procesul de conştientizare al acestora e cu siguranţă altul. Cine reuşeşte să îl pună în scenă face teatru valoros. Cine nu, nu.