Iarna lui 2017 nu face excepţie: gri, ceaţă, frig, tot arsenalul unui decor mohorât. Şi totuşi, din 31 ianuarie încoace, mii de oameni înfruntă seară de seară gerul şi se adună în piaţa centrală a oraşului şi apoi pornesc în marş pe străzi. Într-o duminică seara au fost incredibil de mulţi. Nu mi-am imaginat că 50.000 de oameni adunaţi laolaltă pot emana atâta energie. Şi nici cutezanţa cu care cei mai tineri dintre ei flutură drapelul României într-un oraş în care fostul primar Gheorghe Funar a indus locuitorilor saturaţia faţă de tricolor, pentru că l-a etalat pe băncile din parc, pe coşurile de gunoi sau pe stâlpii de circulaţie. Când inclusiv iluminatul festiv de sărbători a îmbrăcat Clujul în beculeţe tricolore, mi-a fost teamă că în etapa următoare frunzele copacilor vor fi vopsite în roşu, galben şi albastru. Din fericire, nu s-a ajuns aşa departe şi sunt sigură că protestarii care s-au adunat acum sub drapel sau n-au prins vremurile alea sau nu mai vor să îşi amintească de ele. Au alte priorităţi de rezolvat, alte nemulţumiri de scandat. "Ne-am săturat", spun toţi. "Nu mai vrem să fim luaţi de fraieri, să asistăm la bătaia de joc a celor care ne conduc şi dau legi în beneficiul lor, nu al nostru. Nu mai tolerăm acest abuz, nu mai suportăm corupţia, nu mai acceptăm să fim minţiţi". Este pentru prima dată când în România post-decembristă se aud atâtea voci vorbind răspicat despre morală şi moralitate în politică. "Nu se mai poate aşa, am fost amorţiţi până acum, poate şi mersul la vot ni s-a părut inutil, dar gata, ne-am trezit, ne-am luminat", scandează la unison oamenii din stradă. Cu toţii speră într-un viitor mai bun pentru ei şi deopotrivă pentru copiii pe care îi ţin de mână şi le potrivesc mai strâns fularul la gât, ca să îi ferească de frig. Povestea lor se scrie la timpul prezent şi probabil o vom citi peste ani şi ani în cărţile de istorie.
Până atunci putem evada în poveştile gata scrise. A trecut mai bine de un veac de când dramaturgul rus Maxim Gorki a scos la lumină viaţa unei lumi întunecate în piesa care a făcut carieră cu titlul Azilul de noapte. Personajele sunt trişori, hoţi, cerşetori, criminali, destine fără viitor, care se zbat să învingă boala, durerea, moartea şi să răzbată spre lumină. Din adâncuri, Fundătura, Groapa sunt alte traduceri cu care limba română a încercat să echivaleze titlul original. Atunci când a decis să pună în scenă piesa la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, regizorul Yuri Kordonsky a mers pe varianta În adâncuri. Mi se pare cea mai inspirată, pentru că montarea lui reflectă o dublă coborâre. Spectactorul plonjează nu doar în adâncul unei lumi sordide, ci şi în adâncul profunzimii umane.
Decorul e construit din bârne, ipotetice scări pe care personajele încearcă să urce, şi e luminat doar de câte un felinar stingher sau de câteva becuri pe care actorii le aprind când şi când. La limita dintre viaţă şi moarte, dintre obscuritatea nopţii şi lumina diurnă îşi duc existenţa un lăcătuş cu soţia lui bolnavă, un fost baron ajuns acum fără adăpost, un fost actor căruia alcoolul i-a şters memoria şi nu îşi mai aminteşte versurile lui Shakespeare pe care altădată le rostea pe scenă. Un tătar despre care nu ştim cum a ajuns să trăiască în mizerie, un bătrân în scaun cu rotile care are tot timpul la el un acordeon, o prostituată care citeşte Anna Karenina ascunsă sub o pătură şi îşi luminează paginile cărţii cu o lanternă plasată pe frunte. Toţi ne stârnesc mila şi compasiunea. Este o lume pestriţă, a declasaţilor situaţi la limita supravieţuirii şi a umanităţii. Scena în care se spală cu toţii este simbolul unei încercări de purificare. Însă crimele continuă, disperarea şi moartea continuă să îşi facă lucrarea, pe cei care nu au nimic nu îi salvează nimic.
Personajele chemate să dea glas încercării lor de a-şi găsi mântuirea şi speranţa sunt Luca (Zsolt Bogdan) şi Satin (Miklos Bacs). Cel dintâi are rasă de călugăr şi poartă în spate o cruce fixată de o bucată de marmură albă. Îi mângâie pe cei care suferă, îi consolează pe cei care au nevoie de dragoste, de dragul încurajării îl minte pe actor că poate ajunge într-un loc unde se va vindeca. Este idealistul, visătorul care încearcă să le aducă nădejde şi să dea sens unei lumi lipsite de sens. Lucidul Satin este la polul opus. Se refugiază în alcool şi nu crede în salvări miraculoase. Nu există nimic pe lume care te salveze, spune el. Unii ştiu să mintă frumos, de mila semenilor, precum Luca, dar nu avem nevoie de minciună. Singurul adevăr este omul - iată adevărul suprem. "Minciuna este religia robilor şi a stăpânilor, adevărul este Dumnezeul omului liber", spune Satin în monologul de final, în timp ce toarnă tuturor de băut în cinstea omului. Un om care îşi este lui însuşi salvare şi speranţă. Apoi se pun cu toţii pe băut şi pe cântat, un cântec inspirat de folclorul popular rusesc, în care este vorba tot despre om. Un om care mergea pe câmp cu calul său într-o noapte întunecată căutând lumina, soarele, speranţa.
Notă: mulţumiri regizorului Yuri Kordonsky, prin bunăvoinţa căruia am aflat "povestea" cântecului din finalul spectacolului.
Următoarele reprezentaţii la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj: în 24 februarie 2017, 6 şi 31 martie 2017.