decembrie 2016
Festivalul Internaţional de Teatru Interferenţe Cluj, 2016
A mélyben / În adâncuri. Marele text din 1902 al lui Maxim Gorki, consacrat în spaţiul românesc sub numele Azilul de noapte. Cluj, Teatrul Maghiar de Stat, ultima seară de noiembrie 2016, festivalul Interferenţe. Scena sălii Mari, şase rânduri lungi de scaune pe gradena care găzduieşte publicul.

În adâncuri, premiera de acum nici două luni (7 octombrie 2016), în regia lui Yuri Kordonsky. În scenografia lui Dragoş Buhagiar. O imensă construcţie din lemn. Bârne. Orizontale, diagonale, verticale. Burta unui vapor. O nouă arcă. Alături, o sobă, prelungindu-se în înaltul scenei cu un coş ce fumegă alb. Decor.



Zsolt Bogdán e Luka. Un pelerin. Un călugăr cărând o cruce. Un om care încearcă să aducă la viaţă mila, compasiunea, bunătatea. Poate chiar mai mult de atât. Poate că e chiar bunătatea reîntrupată. Încercând, iarăşi, exerciţiul mântuirii. Pornind de jos. Din adâncuri.


Júlia Laczó e Anna. Înfricoşată de moartea ce i se apropie. Luka îi îmbracă braţele în aripi de ziar. Îi povesteşte despre binele absolut ce o aşteaptă Dincolo. O minciună. Anna îl crede şi îl iubeşte. Cu toată disperarea născută de o viaţă în suferinţă. Cu toată carnea rămasă pe un trup uscat al cărui suflet a găsit, datorită minciunii lui Luka, speranţa. Un clopoţel cântând de trei ori îi vesteşte moartea. Anna s-a lepădat de cele de aici.


Áron Dimény e actorul. Cândva, Groparul Ofeliei. Astăzi, al lui însuşi. Amintirea îmbibată în alcool a actorului încurcă versurile poeziilor. Mâinile lui Luka frământă pietre. Pietrele bat tactul. Memoria actorului revine. Poemele curg. "Ce ai tu se poate vindeca. Există un spital, într-un oraş, unde boala ta se tratează. Am uitat numele oraşului, dar sigur îl vei găsi. Nu e greu". Actorul crede. Şi e gata să plece la drum.


"Nu există oraşe! Nu există oameni!! Nu există nimic!!!", îi urlă Satin. Miklós Bács e Satin. Prietenul actorului. Şi al adevărului. Duşmanul poveştilor bune de adormit disperarea, nefericirea, lipsa de sens. Cel care s-a vindecat cândva de credinţă. L-a vindecat brutalitatea vieţii. Ca şi pe toţi ceilalţi din azil. Dar actorul continuă să creadă în Luka. Şi e gata să plece la drum.


Anikó Pethő e Nastia. Noaptea se prostituează pentru mărunţişul supravieţuirii. Ziua îşi aruncă o pătură în cap şi, la lumina frontalei, silabiseşte Anna Karenina. În deschiderea părţii secunde a spectacolului de la Cluj, înscenează romanul. Azilanţii se transformă în aristocraţi. Paraplegicul Bubnov (Sándor Keresztes) e, pe rând, tren şi maestru de ceremonii. Asigură transportul şi muzica. Când sceneta e gata, vorbeşte despre nevoia de auto-minţire a Nastiei. Şi îl evocă iar pe Luka.


Éva Imre e Nataşa. Imola Kézdi e sora ei, Vasilisa. Gábor Viola e iubitul amândurora, Vaska. Vasilisa şi Vaska îşi târâie iubirea pe podele, pe bârne, în apă. Se muşcă, se ling, se lovesc. Nataşa şi Vaska încearcă evadarea. Din burta arcei se evadează pe 4 scări dispuse simetric, la stânga şi la dreapta. Luka îi împinge pe una dintre ele şi îi învaţă speranţa în iubirea ce îi poate salva.




Ervin Szűcs e baronul. Sau cel ce se pretinde a fi fost baron. Actul de pe urmă e al lui. Al măştii care-i cade. Al măştilor care cad. Şi le leapădă şi se culcuşeşte în braţele Nastiei. În timp ce Satin vorbeşte. Lângă foc. Despre om. Despre sens. Luka a plecat. Satin vorbeşte şi bea. Bea şi vorbeşte. Fără oprire. A plecat şi actorul. Se va opri.


Când vorbele tac, pornesc cântecele. În ruseşte. Şi lumânările. Pentru cei ce s-au dus. Pentru Anna, dar şi pentru crima îndelung premeditată, întâmplată, totuşi, din întâmplare. Moartea omului în care nici Luka n-a avut puterea să creadă. Slăbiciunea Dumnezeului. Umanitatea zeului.

Răutatea lui Mihail (András Hatházi) e suprema ispita de care are parte Luka. Pentru o clipă, şi el cedează în faţă evidenţei. În faţa descompunerii din jur. Din adâncuri, din pământuri, din ceruri. Poveştile lui amuţesc. Adevărul hâd îşi clamează victoria absolută. Luka pleacă. Rămâne Satin. Cine e Satin?


Există o clipă, o secvenţă, o scenă, o progresie. Spre finalul părţii întâi. Satin avansează spre corpul rece al Annei. Din difuzoare, un cor. Lumânări şi penumbră. Satin redevine cel ce fusese. Redescoperă omul din faţa lui. Chiar şi pe cel din oglindă. Chiar şi pe cel din coşciug.

În clipele acelui marş tăcut al lui Satin, ca şi în cele care urmează până la pauză, emoţia strangulează. Simţi nevoia de a deschide nasturii de sus ai cămăşii. Sunt deschişi de mult. Cauţi aer, deşi plămânii funcţionează din plin.

Nu ştim dacă există, dacă s-a întrupat, dacă a venit, dacă se va întoarce. Dar ştim că într-o seară de toamnă târzie (de Sf. Andrei, pentru unii, de noiembrie 2016, pentru alţii), 13 actori (sau 12+1), câteva reflectoare şi aburul unei sobe au mutat din loc o arcă, coborând liniştea peste câteva zeci de spectatori.


(foto: Ercsei Zsolt)

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus