"De fapt, nu am lucrat cu el, ci pentru el", spune Pomsel în copleşitorul A German Life, documentarul de aproape două ceasuri care a rezultat din discuţia amintită mai sus. Nu e singura nuanţă la care apelează venerabilul ex-funcţionar nazist de-a lungul interviului pe care cei 4 (!) regizori îl mixează cu imagini de arhivă (germană, americană, rusă), unele de o duritate extremă.
Gros-plan-ul alb-negru accentuează ridurile şi potenţează prospeţimea personajului. În ciuda celor 5 ani de lagăr care au urmat înfrângerii naziste, Pomsel şi-a păstrat luciditatea până la moarte. Vârsta înaintată nu i-a afectat confesiunea. Nici convingerile.
Deşi a lucrat vreme de trei ani în inima aparatului de control şi manipulare a informaţiei, Brunhilde i-a anunţat pe anchetatorii ruşi de atunci, ca şi pe spectatorii globali de acum că n-a ştiut mai nimic din ororile prestate de Hitler & co. Credea sincer (?) că evreii (printre care şi buna ei prietenă Ewa) erau mutaţi din oraşele şi satele Europei în lagăre unde duceau o viaţă normală. A aflat adevărul abia după propria eliberare din închisoare. În tinereţe, era o jună perfect dezinteresată de politică, care a ajuns să lucreze la radioul de stat şi apoi la ministerul Big Brother pentru a avea un salariu mai bun, pentru a lucra într-un mediu plăcut, decorat cu mobil-stil, populat de oameni îmbrăcaţi elegant (de pildă, Goebbels). Şi aşa mai departe.
Până la urmă, nu cea mai longevivă dintre funcţionarii aparatului nazist e miza acestui film ori a acestui scurt text. Perspectiva ei, de atunci şi de acum, asupra celor trăite e exemplară dacă încercăm un raţionament. Până la urmă, ce îi reproşăm? Că n-a încercat să se opună? Că n-a pus nici cea mai piedică grozăviei? Să fim rezonabili!
Dacă e ceva cu adevărat tulburător în povestea din A German Life, e seninătatea cu care protagonista evocă farmecul Berlinului interbelic, efervescenţa oraşului în perioadei Olimpiadei din 1936, bucuria de a trăi acei ani. În acel Berlin, în acea Germanie, tinerii precum Brunhilde Pomsel nu erau interesaţi de politică, trăiau clipa (e drept, într-o versiune mult mai cenzurată decât în zilele noastre - rigorile morale ale societăţii erau infinit mai stricte), nu li se părea interesant ori util să se implice în viaţa societăţii. Desigur, nu e această singură realitate a acelei epoci, singurul factorul care a făcut posibilă ascensiunea lui Hitler, dar e unul dintre ei.
Pomsel n-a apucat să realizeze că dacă are o vină concretă, vreun motiv strict personal pentru a se ruşina şi a se căi, acela e fix această ne-simţire a clipei de atunci, acest refuz total al implicării, acest autism social extrem. Nu întotdeauna aceste semnalmente fac posibilă o dictatură cumplită, o hecatombă de zeci de milioane de oameni. Dar e suficient că le-a făcut cu putinţă o singură dată pentru ca noi, cei de azi, să nu le repetăm niciodată.