Skeleton key - Ce mi-e hoodoo, ce mi-e voodoo... bucuroşi le-om duce toate

Cine vede Skeleton key / Cheia schelet n-o să creadă că cel care l-a făcut e acelaşi care a semnat în 1997 ecranizarea după Henry James The Wings of the Dove. Ciudat, dar adevărat. Iain Softley a schimbat atmosfera "british" pe thriller-ul paranormal, trecînd prin SF-ul optimist (K-Pax). El face acum film după "schelet" american (titlul românesc al filmului e forţat, normal ar fi fost "Cheia universală"), adică atît de universal încît ar putea fi semnat de oricine şi confundat cu alte douăzeci.

Skeleton key e un thriller paranormal venit la noi, din păcate pentru el, în trena lui Amityville. Tot o casă izolată şi veche, cu o scară interioară, camere multe, care ar putea fi populate de fantome, figuri ciudate care pot fi văzute numai în oglindă. Elementul de originalitate vine în acest film din substanţa magică a Louisianei, mai exact din credinţele hoodoo, originare din Haiti şi referitoare la magia neagră (un pic diferite de voodoo). Nu vă închipuiţi că asta ar face din Skeleton key o prezenţă detaşată de plutonul vremii! Nu e decît un artificiu prin care fantomele pot fi invocate mai lesne.

Chiar dacă în caietul de presă suntem asiguraţi că avem de-a face cu o producţie profesionistă, serioasă (nici nu ne-am îndoi), asta nu ne spune decît că produsul a fost fabricat cu ingrediente proaspete, că maşina a mers ca unsă, că CTC-ul şi-a dat avizul. Astfel, scenograful are la bază un master în antropologie. După ce a fost scris scenariul, a fost reluat pagină cu pagină de o expertă în hoodoo, care a mai făcut mici modificări. Tavanul casei a fost pictat în albastru, aşa cum se obişnuieşte în Louisiana, pentru a împiedica păsările să-şi facă cuiburi. Şi aşa mai departe.

O recomandare pentru film e şi distribuţia, în care Kate Hudson (protagonistă, pe post de infirmieră din New Jersey) combate alături de Gena Rowlands (localnică fidelă practicilor magice), John Hurt (care nu vorbeşte aproape tot filmul, pentru că a văzut prea multe) şi Peter Sarsgaard (în rol pînă la urmă negativ). Skeleton key merge însă pe drumul prăfuit al majorităţii horror-urilor paranormale, cu sperieturile de rigoare ce însoţesc intriga detectivistică dusă de eroină pentru a lămuri misterul (casei). Actorii sunt corecţi, sperieturile există, dar atacă cumva numai pielea. Nici un şoc mai puternic nu vine din partea poveştii să tulbure străfundurile spectatorului, să-l facă dacă nu să-şi pună probleme, măcar să viseze urît la noapte. Iar întorsătura finală e atît de străvezie şi de sucită la 180 de grade încît nu poate satisface un om care a mai văzut la viaţa lui măcar The 6th sense. Nu, nu e nimic în genul lui Shyamalan, ci doar o găselniţă care, luată la puricat dimpreună cu restul poveştii, nu se justifică.