Hoodoo cu voodoo - The Skeleton Key

Iain Softley a făcut cîndva un film ok (Hackers) şi o adaptare simpatică & frumos stilizată după Wings of the Dove a lui Henry James. Dar asta a fost acum ceva timp şi deja în 2001 K-PAX sugera că a luat-o pe arătură. Ceea ce mai noul Skeleton Key nu face decît să confirme. Pe un scenariu al mediocrului Ehren Kruger (Reindeer Games, Impostor, The Ring), care a avut, totuşi, şi zile mai bune (Arlington Road, Scream 3), el construieşte o poveste tipică (& lentă) de thriller/horror plasat în Sud: zici New Orleans, Louisiana, zici voodoo, nu? Mă rog, aici îi zice hoodoo şi singura diferenţă e, din cîte am înţeles, că e nevoie să crezi în acest fel de magie ca să aibă efect asupra ta.

Avem o soră medicală drăguţă & sufletistă (Hudson), o casă izolată în mijloc de mlaştini, un om paralizat în urma unui atac (John Hurt), o soţie tot mai dubioasă & cunoscătoare într-ale magiei negre deja pomenite şi un avocat foarte amabil (Sarsgaard); plus semne tot mai rău-prevestitoare, mult întuneric, umbre ciudate, nişte vrăjitori negri (de mai demult & care au păţit-o) despre care nu se ştie prea clar ce legătură au cu personajele noastre, camere încuiate în care e mai bine să nu încerci să intri - dar, evident, eroina noastră nu a văzut prea multe filme de gen, altfel s-ar fi ţinut deoparte... Povestea în sine nu e neapărat rea, doar foarte previzibilă (inclusiv twist-urile finale) şi minimalist (în sensul rău!) condusă - nu ştii mai tot timpul doar ce se va întîmpla, ci şi cum. Plus că locaţiile ofertante (mlaştina, casa veche, uriaşă, prost întreţinută) sînt aproape complet irosite (atmosferic vorbind). Iar Rowlands & Sarsgaard se străduiesc, dar rolurile sînt atît de tîmpit scrise că nu prea au cum să se descurce.

Motivele pentru care nu dau de pămînt de tot cu filmul ăsta sînt 2: magnificul John Hurt, unul din cei mai mari actori în viaţă (şi mă rog să-i mai dea cineva un rol de doamne-ajută; şi mai extins; pînă nu e prea tîrziu!) - în chip de paralitic ce încearcă tot mai tare (neputînd să se mişte sau vorbească) să ceară ajutor, el reuşeşte să emoţioneze fără vreun gest exagerat (ca întotdeauna, un maestru al understatement-ului), doar din priviri şi mimică. Omul ăsta merită să vezi orice prostie doar pentru el! Al doilea motiv ar fi un cadru, chiar cel final. Dacă nu adormiţi pînă acolo, cred că îmi veţi da dreptate.