Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Solyaris

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Gânduri pe marginea unui anumit tip de film - Solyaris


aprilie 2018
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Am văzut întâia oară Solyaris-ul tarkovskian pe la începutul anilor '90, cred că era în 1991. Imediat după Revoluţie, s-au făcut cópii noi la unele filme româneşti şi străine, pentru a fi difuzate în cinematografe. În Timişoara a fost proiectat la cinema "Constructorul" - o sală elegantă, de vreo 300 de locuri, din complexul studenţesc. Apoi l-am revăzut doi ani mai târziu, la cinema "Studio", unde am organizat proiecţii speciale (de câteva ori pe săptămână), cu filme de artă (sau "de autor"), ale căror cópii se găseau în depozitul de filme din Timişoara. Ţin minte că în seara când am adus Solyaris la "Studio", sala era arhiplină - vreo 600 de spectatori. În faţa mea (stăteam în rândul al doilea de la balcon) erau două studente. După prima parte a filmului, când apărea insertul "Solyaris. Sfârşitul primei părţi. Partea a doua", cele două fete s-au uitat vădit nedumerite una la alta. Pe una din ele am auzit-o spunând: "Băi, sunt eu proastă sau ce-i cu filmul ăsta, că până acum n-am înţeles nimic?!..."


Am observat, în repetatele proiecţii cu Solyaris şi Stalker / Călăuza de-a lungul anilor, că mulţi din cei care veneau să le vadă le văzuseră deja de câteva ori şi păreau pe atât de intrigaţi, pe atât de fascinaţi de misterul lor. Într-adevăr, începând cu Solyaris, Tarkovski părăseşte cinematograful aşa-zis narativ pentru cinema-ul mai degrabă experimental, de expresie ciudată, cu multe imagini / sunete / replici / situaţii aparent fără nicio noimă. Impresia puternică e că filmele sale - chiar dacă nu sunt tributare, la suprafaţă, genului S.F. - vin de pe altă planetă. Sau, poate, dintr-un alt timp. Şi dintr-o altă viziune - despre om, despre viaţă, despre cinema. Iată, scena cu maşinile (filmările au avut loc în Japonia), ce poate părea unora prea lungă. Ei bine, aceste zece minute (care-ţi lasă impresia că nu se mai termină) în care vezi maşini automate gonind pe nişte moderne drumuri de beton, se învecinează cu alte două secvenţe în care Tarkovski a filmat frumuseţea naturii de care omul citadin s-a înstrăinat. Un copil de vreo zece ani vede pentru prima oară un cal şi i se pare că a întâlnit un monstru. Părinţi şi copii sunt înstrăinaţi şi nu apucă să-şi spună ceea ce au evitat să-şi vorbească, în discuţiile lor, ani la rând. Tarkovski contrapune, în Solyaris, două lumi. Ori poate două ipostaze ale aceleiaşi lumi - înainte şi după "revoluţia industrială". Este viziunea unui om profund realist, deloc paseist, care crede că nicio cunoaştere nu are valoare în lipsa unei dimensiuni morale. Întrebările fundamentale sunt aceleaşi ca la începuturi şi - pentru specia numită om - vor rămâne aceleaşi mereu. Trecutul nu este idealizat, ca în cazul romanticilor. La fel ca în Călăuza, totul depinde de noi, de propria noastră dispoziţie lăuntrică de a deosebi ceea ce ne păstrează de ceea ce ne zdrobeşte.


Preocuparea excesivă pentru "ştiinţă" a savantului Sartorius urmăreşte lichidarea "insulelor de memorie". În realitatea închipuită de regizorul rus, aceste "insulele" nu pot fi însă anihilate decât cu pierderea umanităţii. Solyaris păstrează şi cinsteşte memoria muzicii lui Bach sau a tablourilor de Breughel, memoria lui Don Quijote de Cervantes, dar şi a interogaţiilor abisale din Dostoievski şi Tolstoi, memoria Întoarcerii fiului rătăcitor de Rembrandt, dar şi memoria Sfintei Treimi de Andrei Rubliov, în faţa căreia îl surprindem pe psihologul Kris, în rugăciune. Scurta secvenţă nu are însă nicio încărcătură pietistă, "religioasă". Rugăciunea, la Tarkovski, este expresia mirării în faţa vieţii care, ea însăşi, este minunea. Snaut, un alt cercetător de la bordul staţiei spaţiale "Solyaris" (situată pe o planetă ca un ocean gânditor), priveşte spre ferestrele navei şi-i vine să le deschidă, ca apoi să-L strige pe Marele Nevăzut. (Eterna iluzie a omului că distanţa dintre el şi Dumnezeu se micşorează dacă se apropie de cer.) Dar - se întreabă numaidecât - care să fie numele Lui? Ori poate că ar trebui să-L bată cu o nuia de mesteacăn (aşa cum au făcut iudeii din vechime cu Fiul Omului)?


Pentru Kris, chestiunea lui Dumnezeu nu ţine de speculaţie. Este, mai degrabă, o reamintire. O întoarcere la o anume predispoziţie sufletească, la o stare a omului care, după ce descoperă că ruşinea salvează neamul omenesc, nu mai poate să reziste binelui, compasiunii. Dar - şi aici este pomenit Tolstoi - nu poţi să ai compasiune şi să iubeşti toată omenirea. Iubeşti doar ceea ce poţi pierde: pe femeia ta, patria ta. Solyaris este chiar filmul acestor gânduri şi trăiri cel mai bine păzite şi ascunse care - datorită proprietăţilor speciale ale "oceanului gânditor" - se materializează, se "întrupează". Kris e singurul norocos, fiind "vizitat" de "copia" fostei sale soţii, de care se despărţise cu mulţi ani în urmă şi pe care o avea - cum se spune - pe conştiinţă, după ce - din prea multă dragoste - ea îşi luă viaţa. Ceilalţi doi au parte de "reîncarnări" ciudate. Sartorius este nevoit să se confrunte cu un om de statură foarte mică, iar Snaut este "vizitat" de un bărbat ce stă într-un hamac şi căruia îi vedem - în trecere - doar urechea. Cel de al treilea cercetător de pe "Solyaris" (pe care Kris, când soseşte la bordul navei, nu-l mai găseşte în viaţă), se consideră propriul său judecător şi, nemaiputând suporta "vizitele" unei tinere fete (problema sa de conştiinţă rămasă nerezolvată), îşi pune capăt zilelor. Şi - chiar dacă e apoi ironizat de cinicul Sartorius - doreşte să fie înmormântat pe Pământ ("Pământul acesta fragil ca un cap de copil" - Cinghiz Aitmatov), iar nu preschimbat într-un pumn de cenuşă, pentru a fi aruncat în hăul de dincolo de fereastra navei. Spre deosebire de ceilalţi trei cercetători, Kris înţelege că iubita lui este "mai importantă decât toate descoperirile ştiinţifice". Doar lui i se descoperă iubirea ca mijloc de păstrare "omenităţii" sale. Se poartă omeneşte în "împrejurări neomeneşti", pe o planetă unde "cele de pe urmă" nu sunt simple născociri, ci o realitate imediată. Solyaris este filmul acestei realităţi.



 Toate articolele despre Solyaris


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Marian Rădulescu


Alte articole

 Călăuza Tarkovski, Marian Rădulescu
 Ruşinea va salva omenirea - Solyaris, Marian Rădulescu
 Un alt fel de Twilight Zone - Solyaris, Marian Rădulescu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer