Meda (Ana Radu) e o puştoaică orfană, trăind în familia care a adoptat-o undeva la ţară, la munte, în condiţii de sărăcie aproape extremă, învăţând la o şcoală în care profesorul unic (Adrian Titieni) le predă simultan tuturor copiilor satului (vreo 10) materiile pe care, într-o şcoală normală, cu sute de elevi, le-ar preda zeci de profesori, în zeci de clase paralele. Meda e în clasa a 8-a, e bună la română şi mai puţin bună la matematică.
"Partea nu prea fericită a lucrurilor" e, probabil, o aluzie ironică la felul roz-citadin de a înveli în cuvinte tembel-pufoase realitatea neagră. De câte ori n-aţi auzit "Avem pentru dumneavoastră o veste bună şi o veste mai puţin bună?", iar partea cu mai puţin bună era, de fapt, o ştire care vestea moartea sau o boală cruntă a cuiva?
Filmul începe cu camera lui Silviu Stavilă fixând chipul încercănat al lui Şerban Pavlu. Ceva din acest prim cadru în care aflăm că bărbatul tocmai a rămas văduv (iar Meda a devenit pentru a două oară orfană de mamă) fixează regula jocului: va urma un film frust, fără dantele şi eschive, chitit să spună adevărul şi numai adevărul.
Ca un raport de ţara de nimeni cerut, debutul regizoral al actorului Emanuel Pârvu strică festivismul cu care centenarul Unirii ameninţă să sufoce spaţiul public în anul ce-l va precede. Meda sau Partea nu prea fericită a lucrurilor va fi lansat în cinematografe pe 24 noiembrie 2017, cu fix o săptămână înainte de intrarea în al o sutălea an de mare unire. Nu e de aşteptat ca prea mulţi români să-l privească. E cu sărăcie, e cu tristeţe, e cu despărţire, e cu moarte. Cine dracu' are chef de toate astea? Noi vrem să party-party cu sărmăluţe şi iahnie şi ţuică fiartă. La Alba şi la Arc. Amin!
Apropo de amin. Nu e picior de preot în filmul lui Pârvu (care a scris şi scenariul). Nici o umbră de biserică. Singura evocare a creştinismului e crucea lângă care se întâmplă parastasul de 7 zile al soţiei lui Doru (Şerban Pavlu).
E însă picior de profesor. Intervenind tăios, şi totuşi, inutil, în favoarea copilului smintit în bătaie de un tată alcoolic (Vlad Corbeanu, excelent!). Deşi fără putinţă de a fi iertat, tatăl are, însă, povestea lui. Pe care filmul o spune răstit, condensat, şuierat. Suficient cât să se înfigă în ficaţii celor care se grăbesc să pre-judece.
E şi picior de poliţist (Dan Aştilean, nuanţat). Laş, milos, închizând ochii cât timp nu i se lezează interesul propriu, verigă unsă în mecanismul micii corupţii.
Sunt şi picioare de ecologişti. Lucian Ifrim şi Puiu Şerban îi întruchipează pe cei pe care, de aici, de la Bucureşti, îi vedem ca pe băieţii buni, hotărâţi să oprească defrişările şi braconajul. Gata să se bată cu bandiţii locali, degrabă vărsători de lemn şi blană nevinovate.
De acolo, de la faţa locului, lucrurile se văd cumva altfel. Baronii lemnului sunt departe. Aproape e boss-uleţul local (Florin Zamfirescu, într-un rol negativ pe care îl face cu o plăcere şi un talent remarcabile), interesat să fie linişte şi pace, ca lucrurile să meargă aşa cum au mers dintotdeauna. Mai o ţuiculiţă, mai o şpăguliţă, leafa merge, pensia se apropie.
Boss-uleţul, a cărui funcţie precisă se pierde puţin în ceaţă (există câteva, mici, imperfecţiuni de scenariu, mai ales la capitolul definirii job-urilor câtorva personaje) alege tăietorii de care are nevoie în fiecare zi pentru îndeplinirea cotei aprobate de stat. Totul legal, desigur. Cât se poate de legal.
Un alt boss-uleţ e interpretat de Radu Gabriel (izbucnirea lui produce cea mai dură secvenţă a filmului). El e cel care selecţionează animalele pe care localnicii le pot vinde în fiecare toamnă. Şi îşi joacă acest rol cu o plăcere de mic dumnezeu.
Ecologiştii? Figuri şterse, strivite de realismul cinic al feluriţilor boss-uleţi. Nişte birocraţi repetând mantre corect dpdv politic, inutil dpdv uman.
La capătul inferior al lanţului trofic, îi regăsim pe ei, pe ţărani. "Cu banii ăştia îi iau cea mai mişto bicicletă lu' ăla micu' şi de restul beau tot anu'", îşi face calculele unul dintre ei, aşteptând ca senatorul de la Bucureşti (alt boss-uleţ, deh!) să termine partidă de vânătoare la al cărei succes pun umărul câţiva băieţi de-ai locului.
Ţăranul lui Costel Caşcaval, cu un trecut presărat cu popasuri în închisori, emană agresivitate prin toţi porii. E gata să-i bată pe toţi, indiferent de rang, indiferent de motiv.
Ţăranul lui Lucian Ghimisi e chibzuit, munceşte cu oarecare spor, îşi permite să cumpere terenuri şi animale. Pune o vorbă bună pentru vecinul Pavlu de care poate îi e cumva milă.
Vorbă mare! Mila e un sentiment. Orice urmă de sentiment pare a fi interzisă pe aceste meleaguri.
Luaţi-l pe ţăranul lui Pavlu. Un inadaptat într-o lume care nu-i seamănă. (Dar care seamănă atât de mult cu cea a lui Rebreanu! Deşi descrisă la 97 de ani distanţă de cea din Ion, de pildă, ea, lumea unei anumite părţi din satul românesc contemporan, nu s-a schimbat, de fapt, în punctele esenţiale. Iubitorii omagierii fără număr-fără număr a Unirii au de ce să fie mândri. Ne-am unit, peste veac, ignoranţa şi sărăcia şi înapoierea. Bravos, naţiune!).
Ce simte el pentru Meda? Dar pentru soţia dispărută? Nu spune o vorbă. Tace, tace, tace, şi iar tace. Şi totuşi, dincolo de tăcerile acestea cumplite, gâlgâie dragul, nevoia, iubirea (au, ce vorbă!) pentru puştoaica asta pe care o va pierde şi în faţa căreia e incapabil să se mărturisească. Pentru că, pe meleagurile acelea, nimeni, niciodată, n-a spus altcuiva ce simte.
Există o secvenţă în care mâinile mai multor bărbaţi frământă bucăţi de carne. La ceas de noapte, într-un şopron. Sunetul (Sorin Neagu) fixează în creier plescăiala mâinilor prin hălcile sângerânde.
Prin pădurile acelea, se lasă ceaţa. Oamenii dispar în ea, cum o făceau şi în cadrul de pe urmă al Moromeţilor.
Peste 10, 20, 30 de ani, la următoarea aniversare rotundă a lui 1 decembrie 1918, lumea aceasta va fi dispărut de mult. De la Bucureşti, Cluj, Timişoara ori Iaşi, ne vom delecta cu reportaje tv vorbind despre sate părăsite, deci, exotice. Pădurile îşi vor recăpăta, poate, virginitatea, fauna şi flora vor fi iar ce au fost.
De va scăpa, printr-un miracol, cinismului propriului destin, singură Meda se va plimbi prin noroaiele ce îi străjuiau, cândva, drumul spre un soi de (a)casă, încercând să îşi imagineze ce i-ar fi spus tatăl ei adoptiv de ar fi ştiut să se mărturisească într-o lume fără sentimente, fără şanse, fără speranţe, fără viitor.