Asfaltul n-a ajuns pe uliţele desfundate ale satului şi oamenii umblă în cizme de cauciuc. Cele mai multe case sînt dărăpănate, cu încăperi ce îţi lasă o senzaţie de sufocare. E un loc în care nu a ajuns civilizaţia şi fiecare încearcă să se descurce cum poate. De la oraş vin doar taxe şi dări, măsuri birocratice şi spectrul unor autorităţi menite să îi încurce pe oameni, nicidecum să îi ajute. Cel mai greu de suportat este lipsa de soluţii şi perspective, pe care o detectăm încă din primul cadru al filmului în imobilitatea impregnată pe chipul personajului principal. E un chip brăzdat de neputinţă şi privirea lui îţi transmite de la bun început o stare de inconfort. Ochii lui fixează cu intensitate camera de filmat, şi, în ciuda faptului că nu rosteşte decît puţine replici, şi acelea aproape monosilabice, te ia pe tine, spectator, de mînă şi te face părtaş la povestea lui. O descoperi încet, conturată din minisecvenţe ce construiesc tabloul unui destin marcat de neşansă.
Doru (Şerban Pavlu) este văduv, tocmai şi-a pierdut soţia şi riscă să o piardă şi pe Meda (Ana Radu), o fată de 14 ani pe care au luat-o de la orfelinat acum 8 ani. Nu şi-a plătit impozitele de cîţiva ani, casa îi este pusă sub sechestru, şi, în lipsa banilor, nu poate obţine atestatul care i-ar permite să o ţină în continuare şi să refacă actele de plasament familial pe numele lui. În plus, fata are nevoie de susţinere financiară pentru şcoală, dacă intră la liceu tatăl nu prea ştie cu ce bani o va trimite să stea la oraş. Doru e un bărbat în putere, nu se dă în lături de la muncă şi nici de resemnare nu poate fi acuzat. Însă pare că toate îi ies pe dos. Este tăietor de lemne, dar pentru că a scăzut cota, e tot mai rar inclus în echipele care primesc de lucru. Ca să aibă ce pune pe masă, merge pe ascuns în pădure şi prinde iepuri cu nişte capcane ilegale. Şi-ar vinde vacile, dar nu e convins că este o mişcare înţeleaptă şi că poate trece iarna fără ele. Ar vinde o bucată de pămînt, însă nu-i dă voie socrul său, cu care e certat. Încearcă să rămînă demn şi vertical, într-o lume în care eşti obligat să faci compromisuri pentru a supravieţui.
Nici în jurul lui situaţia nu e "prea fericită". Sînt unii care fac mici învîrteli şi se descurcă, dar majoritatea o duce de pe o zi pe alta. Personajele-cheie în satele noastre, aşa cum le ştim din literatură şi din viaţa reală, sînt medicul, primarul, preotul şi dascălul. În Meda sau Partea nu prea fericită a lucrurilor, mai importanţi sînt şeful de post (Dan Aştilean) şi "boss"-ul de la gater (Florin Zamfirescu). Cu ei trebuie să te ai bine, căci ei trag sforile şi rezolvă lucrurile. Cîtă vreme nu sînt direct afectaţi, închid ochii la fărădelegi, te acoperă la "judeţ" şi îţi sugerează cum să fentezi statul. Cînd ai nevoie de vreun serviciu de la ei, trebuie să fii dispus la unele aranjamente. E o lume dură, din care au dispărut preotul şi sintagma etern rostită la ţară "Cum o vrea Dumnezeu". Divinitatea e prezentă doar simbolic, printr-o icoană ce stă totuşi deasupra mesei din casa lui Doru, şi e invocată o singură dată, în scena în care el se răfuieşte cu socrul său (Mihai Dinvale) şi îi spune "Nu ţi-e frică de Dumnezeu să vorbeşti ce nu ştii?" Una dintre cele mai intense scene ale filmului, în care se revarsă toată durerea celor doi bărbaţi, tatăl care şi-a îngropat fiica (şi-l consideră vinovat de acest lucru pe ginerele său) şi bărbatul care nu ştie cum să croiască un viitor pentru fata lui. Amîndoi aruncă vorbe grele şi este partea în care Şerban Pavlu pare a rosti cele mai multe replici. Altfel, tăcerile lui sînt profunde, ca ale unui om măcinat pe dinăuntru. Nici Ana Radu nu vorbeşte prea mult în acest film, nu are nimic dintr-o adolescentă de vîrsta ei, care, dacă ar locui într-un oraş mare, ar fi mai mult ca sigur preocupată de genţi de firmă, cluburi şi petreceri. În colţul ăsta uitat de lume, fata asta are preocupări de adult maturizat înainte de vreme. Fără ca afecţiunea dintre ei să fie verbalizată, e totuşi detectabilă şi simţi că ţin unul la celălalt, chiar dacă nu şi-o spun, chiar dacă par nişte monumente de însingurare.
Singurul personaj care aduce o oarecare notă de normalitate în amalgamul pestriţ al satului este învăţătorul (Adrian Titieni). Şi el are o misiune dificilă, spre deosebire de un profesor de la oraş: predă în acelaşi timp mai multe materii diferite unor copii de vîrste diferite, aflaţi cu toţii în aceeaşi sală de curs. Însă atunci cînd este martorul unui obicei înrădăcinat în mintea strîmbă a unor părinţi ce cred că au drept de viaţă şi de moarte asupra odraslelor ("eu te-am făcut, eu te omor!"), nu închide ochii, aşa cum face şeful de post. Ba din contră, se ia în gură cu beţivul satului, un tată care de cîte ori bea îşi bate copilul. Nu admite faptul că sărăcia ar fi o scuză pentru acest comportament. Bătaia "ruptă din rai" este o altă tară socială (pe lîngă birocraţie şi corupţie) bine creionată în secvenţa despre rolul "educativ" pe care unii părinţi cred că îl au palmele aplicate copiilor. Şi-atunci nu este preferabil un părinte "pe hîrtie", dar dedicat copilului său, decît părintele biologic, însă lipsit de suflet?
Emanuel Pârvu, care semnează regia şi scenariul acestui film, nu condamnă, nu e moralizator, nu arată cu degetul. Doar arată. Marele lui merit este că reuşeşte să creeze o atmosferă care îţi dă de gîndit şi te striveşte fără să fie excesiv, ostentativ sau patetic. Nu vrea să dea nici măcar rezolvări. Finalul lasă loc de speranţă, dar nu e una definitivă. Indiferent dacă ai norocul să te afli de "partea fericită a lucrurilor" sau, dimpotrivă, ai fost cel puţin o dată în viaţă în situaţia de a nu şti, la modul concret, ce mănînci mîine, şi te-ai simţit cu mîinile legate într-o situaţie fără ieşire, vei înţelege toată tristeţea pe care o emană Doru, personajul minunat interpretat de Şerban Pavlu. Şi deznădejdea din ochii Medei, cînd înţelege cît de crud poate fi destinul unei orfane. Nu ai certitudinea că lucrurile se vor îndrepta în direcţia bună, însă îţi doreşti să se întîmple aşa.