Dialog cu infinitul - de la Enescu la Steinhardt

Să ajungi la muzica lui Adrian Enescu (născut pe 31 martie 1948) e nevoie de... nebunie. În cazul meu, momentul "convertirii" a fost descoperirea filmului Concurs de Dan Piţa. Nu în sala de cinema, unde rula în 1982-1983, ci la televiziunea iugoslavă, pe la mijlocul anilor '80. N-am dorit să-l văd la premieră pentru că citisem nişte cronici din care am dedus că e prea "filosofic". Între timp a fost programat la serile FEST-ului belgrădean, unde - vreme de câteva săptămâni - se difuzau, marţi seara, filme mai vechi sau mai noi care fuseseră incluse în Festivalul Festivalurilor (necompetitiv) din capitala fostei Iugoslavii. Abia atunci am descoperit muzica lui Adrian Enescu. Dintr-odată mi-am amintit fragmente din temele muzicale din Tănase Scatiu, Ardelenii, Bietul Ioanide, Semnul şarpelui, Şapte zile, Întoarcerea lui Magelan, Doctorul Poenaru, Septembrie. Îmi plăcuseră, dar nu într-atât încât să fac o fixaţie din compozitorul lor. Ei bine, Concurs a declanşat ceva ireversibil. Au urmat: Faleze de nisip, Sfîrşitul nopţii, Să mori rănit din dragoste de viaţă, Dreptate în lanţuri, Adela, Ringul, Pas în doi, Noi, cei din linia întâi, Rezervă la start, Mircea, Flori de gheaţă, Hanul dintre dealuri, Unde la soare e frig şi încă altele.


E greu să înţelegi mania cu care i-am urmărit şi îndrăgit muzicile acum, când ai la dispoziţie toate filmele şi muzicile Pământului printr-un simplu click. În acei ani însă, orchestraţiile şi melodicitatea şi ritmul muzicilor lui Adrian Enescu erau - pentru cei care le-au căutat, primit, iubit - un paşaport nu doar pentru Europa, ci pentru întregul univers. Nu era o simplă muzică - era o "muzică a cosmosului", aşa cum îţi păreau poemele cu sonorităţi electronice ale lui Vangelis, Tomita sau Jean Michel Jarre. Tot un insolit dialog cu infinitul - dacă aveai răbdare să te strecori  prin risipa de "şlagăre" insipide difuzate de Radio România sau de Televiziunea Română - erau şi compoziţiile sale pop din anii '80 (piese cântate de Aura Urziceanu, Grupul Stereo, Sorina Moldvai, Loredana Groza, Silvia Dumitrescu, Gabriel Cotabiţă, Angela Similea).


Am pătruns, încetul cu încetul, pe continentul muzicilor adrianenesciene ca într-un joc cu mărgele de sticlă. De la muzici de film la pop (pe versuri de Victor Brătulescu, Corina Brăneanu, Dan Verona, Eugen Rotaru, Lucian Avramescu, Angel Grigoriu, Dan V Dumitriu), de la pop la jazz, de la jazz la muzică de teatru, de la muzică de teatru la muzică electronică, de la muzică electronică la muzică simfonică de concert. Sigur, timpul - până acum - i-a păstrat şi editat mai cu seamă hit-uri. În martie 2017 i-au fost editate primele discuri postume: albumul world music MyBach şi albumul pop Cred în tine (voce Silvia Dumitrescu). În librării se mai găsesc şi Bird in Space (jazz), Funky Synthesizer 2.0 (electronic) şi Invisible Movies (soundtracks).

Eu însă nu încetez să mă minunez (de 30 de ani) de primul său LP, poemul pop simfonic Basorelief. Acolo, în cel mai puţin popular proiect al său de anvergură, combinaţia dintre cuvânt, muzică şi voce aminteşte - mai pregnant decât orice altceva - de gravitatea şi solemnitatea unei misse. I-am desluşit sensurile gândurilor sale muzicale (inspirate din Matthäus - Passion de J.S. Bach), devenite clopote şi îngemănate cu gândurile poetului Ioan Alexandru, abia după ce aveam să încep să descopăr sonorităţile, geografia şi cuminţenia spaţiului liturgic.


Pe 23 august 2016, când trupul neînsufleţit al lui Adrian Enescu nu era încă prefăcut în cenuşă, un D.J. numit Destin a vrut ca exact în clipa în care sicriul a fost scos din holul Muzeului "George Enescu" playlist-ul cu muzicile sale (CD-ul Invisible Movies) să ajungă la track-ul Kyrie Eleison (genericul final din Hotel de lux). Câteva minute după aceea, când limuzina funerară demara spre crematoriu, următorul (şi ultimul) track - o bossanova din filmul Septembrie (voce: Ileana Popovici, versuri: Romulus Vulpescu) - se auzea cu un glas ca din cer:
Am descoperit muzica lui Adrian Enescu din anii '70-'80 în adolescenţă, ca pe o "devenire întru fiinţă". Mi se părea un "volant", un "îndrumar" - nu spre ringul de dans, ci spre întâlnirea de taină cu sinele, cu infinitul sufletului omenesc. M-a ajutat mult să înţeleg întrebările şi căutările din filmele lui Dan Piţa şi Mircea Veroiu din acei ani şi a netezit trecerea spre universul lui Nicolae Steinhardt (plecat la cele veşnice pe 30 martie 1989), aşa cum l-am aflat în volumele sale (Jurnalul fericirii, Dăruind vei dobândi, Monologul polifonic, Prin alţii spre sine, Monahul Nicolae Steinhardt răspunde la 365 de întrebări, Dumnezeu în care spui că nu crezi ş.a.). La scriitorul monah aveam să găsesc, pe la mijlocul anilor '90, aceeaşi deschidere spre infinitul spiritului omenesc din întreaga cultura omenirii. Inclusiv din cultura pop-rock. Scandalizând convingerile conservatoare ale multor prieteni şi neprieteni, Steinhardt a scris - de exemplu - extrem de laudativ despre opera pop-rock£ Jesus Christ Superstar. Şi l-a elogiat pe Dan Piţa pentru Concurs într-o cronică ("Fiul echipei") apărută pe la mijlocul anilor '80 într-un volum (Critică la persoana întâi).
Ceea ce îmi pare că a reprezentat Adrian Enescu în muzică avea să fie Nicolae Steinhardt în duhovnicie: o neobosită căutare de armonie, frumos şi adevăr. Amândoi au dorit să cuprindă cu mintea şi cu inima cele mai contradictorii (Steinhardt le numea paradoxale) forme de manifestare artistică (poetică) şi, respectiv, religioasă. Pe amândoi i-a preocupat să lase în urmă o inscripţie vie, un basorelief al trecerii lor prin această lume. Care lume nu poate fi atât de rea, de vreme ce aici - şi nu în altă parte - S-a întrupat Cel ce este fără început şi fără de sfârşit. Şi unul şi celălalt ne cheamă să descoperim frumosul şi poezia acolo unde prejudecăţile nu ne lasă să zăbovim prea mult. Adrian Enescu ne invită să ne reconsiderăm părerea despre genurile muzicale "uşoare", despre muzica pentru film sau pentru synthesizer, despre posibilităţile limbajului muzical. Nicolae Steinhardt ne atrage atenţia că "străinul a cărui scară de valori şi ale cărui puncte cardinale sunt altele decât ale noastre, este totuşi aproapele nostru, vecinul nostru (cum spun englezii), semenul nostru, adică, în sensul cel mai ontologic şi mai teribil al termenului". În fine, şi unul şi celălalt aşteaptă încă să fie descoperiţi în toată complexitatea gândului lor.