Cu muzica de film a lui Adrian Enescu (născut la 31 martie 1948) aveam să mă întâlnesc pe la sfârşitul anilor 70, prin intermendiul unor filme pentru care a scris mereu o muzică sugestivă. La început au fost armoniile din
7 zile, Tănase Scatiu, seria
Ardelenilor, Bietul Ioanide - un jazz simfonic, prelucrări folclorice în straie simfonice ori electronice şi, respectiv, un poem simfonic, în care unul dintre instrumente era fascinantul
synthesizer. Apoi au urmat alte filme în care muzica era un adevărat "personaj dramatic", perfect integrat în "construcţia întregului" (dialoguri, imagine, zgomote etc.):
Doctorul Poenaru, Semnul şarpelui, Sfârşitul nopţíi, Concurs, Pas în doi, Faleze de nisip, Dreptate în lanţuri, Adela, Ringul, Ciuleandra, Bătălia din umbră, Noi, cei din linia întâi, Mircea, Domnişoara Christina ş.a.
În
Almanahul Cinema 1982 Iosif Sava prefaţează dezbaterea "
Ce vă spune muzica de film?" cu un articol-îndemn: "Cineaşti, nu-l uitaţi pe Enescu..." Celălalt Enescu, Adrian Enescu, referindu-se la marele avantaj al muzicii de film (acela că "poţi merge până la o infinitate de suprapuneri de teme, de structuri: o structură urmăreşte mişcarea aparatului în cadru, apoi se pot suprapune structura personajului principal, structura luminii, a altui personaj ş.a.m.d.) explică modalitatea în care, printr-o suprapunere de structuri, se creează ambianţa cadrului şi a secvenţei. Le reproşează inginerilor de sunet din Buftea că "au mania zgomotelor", că "nu vor să înţeleagă că în momentul în care se întâmplă o acţiune pe ecran, zgomotele se intuiesc, pentru că sunt foarte cotidiene, familiare". Coloana sonoră ideală? Aceea care te lasă pe tine, ca spectator, "să intuieşti un zgomot sau să-ţi creezi o atmosferă a ta, cu muzică sau chiar cu linişte" pentru că "noi oricum trăim într-un mediu foarte sonor (chiar poluat sonor)", "noi nu mai venim din natură"...
Care filme le socoteşte Adrian Enescu importante din punctul de vedere al concepţiei coloanei sonore? "Filmele lui Tarkovski mi se par cruciale. Ale lui Nikita Mihalkov şi Andrei Mihalkov-Koncealovski emană viaţă şi dorinţa de a trăi. Coppola, în
Apocalypse, Now, aproape că nu pune zgomote, în mod paradoxal - fiind un film de război. Este făcut cu muzică electronică (muzică progresivă pe sintetizatoare). Iar în secvenţa decolării escadrilei de elicoptere, zgomotul elicei este mixat pe ritmul corzilor din aria lui Wagner de pe magnetofonul acelui ofiţer dement. În
French Connection era o "pânză" - absolut tot timpul - o "pânză" de corzi, de note ţinute supermonotone şi, pe deasupra, improvizaţie liberă la trompetă. N-am să uit niciodată urmăririle de maşini: venea maşina în plină forţă - "duduit" - şi de la un moment dat nu se mai auzea decât "pânza" de corzi (termenul muzical este
cluster). Deci, ţi-a dat ideea, tema de zgomot - două maşini pe şosea - şi apoi fila zgomotul şi nu rămânea decât pânza de corzi şi, în fundal, trompeta cu surdină."
Ceea ce afirma Adrian Enescu despre muzica de film în 1982 este valabil şi astăzi: "A face muzică de film nu e afacere. A face muzică adevărată de film înseamnă a te restrânge la foarte puţine contacte muzicale. La noi nu se popularizează muzica de film prin disc sau prin radio - încă. Eu cred că a scrie muzică de film este o meserie cu totul aparte. Există nişte teorii şi nişte practicieni care susţin că o muzică de film nu poate să fie valabilă decât în contextul filmului. Eu nu cred aşa: o muzică de film ori este Muzică ori nu este nimic." Muzica de film i-a oferit lui Enescu un câmp vast de experiment: de la muzica de cameră la jazz, de la muzica scrisă pentru orchestră simfonică mare, la muzică uşoară şi experimentală - inclusiv (sau mai ales) prin prelucrări electronice, însoţite sau nu de instrumente clasice. Adrian Enescu, atrage atenţia Daniela Caraman-Fotea, "a defrişat în România domeniul tehnicii şi producerii electronice a sunetului în care a investit vastele cunoştiinţe muzicale, talentul aparte, ştiinţa armonică şi melodică".
Prin compoziţiile din zona pop (Aurelian Andreescu, Aura Urziceanu, Aurora Andronache, fetele de la 5T şi STEREO, Cezar Tătaru, Mircea Romcescu, Mircea Baniciu, Crina Mardare, Ioan Luchian Mihalea, Angela Similea, Dida Drăgan, Gabriel Cotabiţă, Loredana Groza, Silvia Dumitrescu, ş.a.), Adrian Enescu a cucerit mai ales tinerii, folosind un sound mereu insolit şi extrem de elaborat - în ciuda convenţiilor facile pe care le foloseşte, niciodată îndreptăţit, genul de divertisment. În 1988, când era în topul preferinţelor publicului românesc, datorită albumului
Bună seara, iubito (dar şi coloanelor sonore din
Rezervă la start şi
Umbrele soarelui), Adrian Enescu avea să încheie astfel un interviu: "În viitorul mai îndepărtat îmi doresc să scriu muzică simfonică de concert. Sunt sigur de asta, pentru că am nişte lucruri de spus."
Viitorul acela "mai îndepărtat" în 1988 este - douăzeci de ani mai târziu, prezent. El nu a apărut "din senin", ci este rodul unei experienţe creatoare de o viaţă. Toate înlănţuirile armonice din zecile de filme sau muzici de scenă, din cântece pop şi compoziţii jazz sau electronice (la care se adaugă şi bogata activitate de orchestrator desfăşurată de Adrian Enescu, în zona pop, jazz sau clasică) au pregătit terenul pentru amplele concerte şi compoziţii simfonice de acum. În ultimii ani, filarmonici în filarmonici din Timişoara şi Bucureşti i se cântă recentele compoziţii camerale şi simfonice contemporane:
Lacrymosa (pentru percuţie şi ansamblu electronic),
Ireversibil (pentru flaut şi ansamblu electronic),
Reversibil (pentru violoncel şi ansamblu electronic),
Domino (concertul pentru percuţie şi orchestră simfonică mare) ş.a., lucrări ce îmbină fericit energiile gândirii muzicale contemporane cu muzicalitatea structurilor clasice. La acestea se adaugă piesele jazz (
4tune, The 4est, 4mation, trans4mation, The 4tune) scrise pentru Big Band-ul Radio.
Cine ascultă atent compoziţiile lui Adrian Enescu poate descoperi că sunt o fascinantă călătorie în lumea Muzicii. Şlagărele sale pop şi miniaturile electronice,
opus-urile de jazz şi muzicile de teatru şi film depăşesc adesea graniţele impuse de un gen sau altul. La fel ca Dan Andrei Aldea sau Vasile Şirli, Adrian Enescu se numără printre puţinii compozitori "în evantai" care au înţeles şi au transpus în creaţia lor crezul lui Richard Oschanitzky: "Nu trebuie să facem nici o diferenţă între muzica clasică, muzica uşoară, muzica populară sau jazz. Orice muzică poate fi bună sau proastă - şi atât". La mulţi ani, Adrian Enescu!
