Cea de a XXI-a ediţie a Festivalului Filmului European se desfăşoară în Bucureşti (4-11 mai 2017), Iaşi (12-14 mai 2017), Gura Humorului (19-21 mai 2017), Tg Mureş (19-21 mai 2017) şi Timişoara (26-28 mai 2017).]
Schmitke (Republica Cehă, Germania, 2014) e un film frumos şi straniu. Regizorul Stepan Altrichter construieşte aici o poveste de un comic trist (pare-se, o specialitate cehească), ce alunecă pe nesimţite într-un fantastic halucinatoriu, bulversant, care respinge orice rezolvare facilă. Dar farmecul filmului se datorează în mare parte protagonistului său, jucat extraordinar de actorul german Peter Kurth.
Julius Schmitke e un inginer german bătrîn şi obosit - de viaţă, de muncă, e greu de spus. Asta implică o mulţime de stereotipuri şi toate se dovedesc adevărate încă din primele minute ale filmului. Schmitke concepe şi construieşte turbine eoliene. Îşi face de ani buni munca, devenită rutină, cu seriozitate, dar fără entuziasm. Tot aşa îşi duce şi traiul, într-un apartament aranjat cu o meticulozitate nemţească. Metodic, raţional, pedant, educat într-o altă lume decît cea actuală, Schmitke nu e în stare să rezoneze nici măcar cu fiica lui, ale cărei apucături new age-iste şi ecologiste le priveşte cu nedumerire, parcă dezorientat. Doar noaptea îl asaltează un vis straniu, repetitiv, cu o pădure necunoscută prin ale cărei hăţişuri umblă, căutînd ceva sau fiind urmărit de cineva. Iar dimineaţa o ştire de la radio despre un om-urs descoperit undeva în munţii din apropiere îi trezeşte fiori stranii - şi premonitorii, dacă e să judeci după cum evoluează filmul cehului Altrichter.
Şi într-o bună zi Schmitke e trimis de şeful lui "pe teren", lucru pe care nu-l mai făcuse demult. Una din turbinele eoliene instalate de companie în Munţii Metaliferi din Cehia, într-un loc pe nume Chřmelava, s-a defectat şi trebuie reparată. Aşa că inginerul pleacă acolo, însoţit de tînărul Thomas, un palavragiu superficial şi sîcîitor (deşi un pic şarjat ca personaj). Şi de aici lucrurile iau, încetul cu încetul, o turnură stranie. Turbina defectă, care se înalţă impunătoare cu palele ei ruginite într-un decor montan de basm, nu se lasă reparată, ci huruie mai departe îngrozitor. Cei doi germani sînt nevoiţi să rămînă peste noapte la o pensiune, unde localnicii din Chřmelava par să-i privească pe nou-veniţi cu suspiciune. E drept că şi Schmitke, scos din lumea lui stabilă, rămîne distant şi morocănos. Cînd se duce în toaleta cîrciumii de la pensiune, vede că palele ventilatorului de-acolo nu funcţionează bine, aşa că scoate - "nemţeşte" - şurubelniţa din buzunar şi reglează aparatul. E clar că asta îl linişteşte, îi satisface nevoia de ordine. Încearcă acelaşi lucru cu radiatorul din camera în care doarme, dar de data asta dă greş şi adoarme în frig, înfăşurat în pături. Noapte, în somn, inginerul se visează iarăşi umblînd printr-o pădure necunoscută, care parcă ar semăna cu codrii de aici.
Dimineaţa, cînd se trezeşte, Schmitke descoperă că tînărul Thomas a dispărut. Dubiţa cu care veniseră pînă aici e abandonată undeva pe un drum de munte, după ce a lovit un cerb. Numai că nu e clar ce s-a întîmplat cu Thomas - şi din acest moment pentru Julius Schmitke nimic nu mai e limpede şi sigur. Un geolog ciudat, pe nume Kryspín, care apare lîngă dubiţă, îi vorbeşte despre misterele şi pericolele munţilor de aici, îi arată cerbul ucis de maşină şi îl duce la nişte catacombe de beton părăsite şi înghiţite de vegetaţia atotputernică, ce au fost construite - spune geologul - de nazişti în al Doilea Război Mondial. Blonda şi eleganta proprietară a unui restaurant de pe vîrful muntelui îi pomeneşte de un spirit al muntelui, o contesă care a murit după o poveste de dragoste nefericită. Cînd inginerul vrea să se întoarcă în Chřmelava, sistemul de navigaţie prin satelit al dubiţei începe să se manifeste ciudat, ca şi cum ar fi luat în stăpînire de o forţă necunoscută, aşa că bătrînul inginer rătăceşte pe drumurile de munte, printr-un decor halucinant, cînd însorit, cînd învălui în ceţuri. Năucit, Schmitke se refugiază în lumea pe care are senzaţia că încă o mai poate controla: se duce să repare de unul singur turbina defectă. Dar nici asta nu-i reuşeşte, în ciuda faptului că tocmai el proiectase odinioară, la începutul anilor 1990, acel model de turbină eoliană. Şi apoi Schmitke se trezeşte dimineaţa în camera sa friguroasă de la pensiune. Aşadar, cele întîmplate pînă acum au fost un vis? Sau pe inginer îl aşteaptă o nouă zi, la fel de halucinantă ca şi cea dinainte? Există într-adevăr un spirit al muntelui, care l-a răpit pe tînărul Thomas şi a pus stăpînire pe centrala lui Schmitke? Aceştia sînt munţii unde se ascunde omul-urs ce-l obsedează pe inginer? Pădurile Boemiei, în care a ajuns, sînt cele pe care le tot visa în viaţa lui monotonă dinainte?
Nu doar spaţiul, ci şi timpul pare să se amestece, să se încîlcească. Dezorientarea lui Schmitke în faţa neînţelesului se transmite şi spectatorului, iar asta face parte din farmecul filmului. Iar Schmitke nu oferă nici o rezolvare clară, nici măcar în cheie fantastică - şi e bine că e aşa. Fiindcă nu e important să rezolvi misterul. Important e cum îl schimbă toate aceste întîmplări stranii pe bătrînul care pînă la finalul filmului aproape că nu zîmbeşte, de parcă n-ar mai şti să se bucure. Încetul cu încetul, el pare să se apropie de localnici, ca şi cum ar începe să-i înţeleagă. Scena finală, în care Schmitke, împăcat cu lumea, stă relaxat, aproape zîmbitor, pe vîrful măreţei turbine eoliene (pe care în cele din urmă o supune), ar putea fi încheierea unei iniţieri. Iar privirea cu care cuprinde totul de acolo, de sus, e cea a unui învingător mărunt, împăcat în sfîrşit cu lumea în care trăieşte.
(Radu Pavel Gheo este prozator, eseist, critic şi dramaturg. Este redactor de carte şi traduce din limba engleză (literatură, sociologie şi filosofie). Este redactor la Orizont şi publică în Dilema Veche, Orizont, 22, Suplimentul de cultură, Timpul, Observator cultural.)