Nu ştiu de ce, dar întotdeauna am simţit că nu se cade să priveşti un film cu certificat de naştere european, ronţăind popcorn şi sorbind zgomotos dintr-o cola. Poate şi pentru că experienţa intelectuală nu are toţi parametrii relaxării, iar orizontul de aşteptare presupune o molfăială a ideilor, mai degrabă decît o scufundare eliberatoare în propria zonă de confort. Aşa că, la Die Migrantigen / The Migrumpies / Înfurigranţii, m-am lipit de scaun cuminte, aşteptînd o expunere vizuală revelatorie sau o apucare fermă de umeri şi o zguduire zdravănă.
Ce-am primit în schimb? Un permis de liber amuzament încă de la primele secvenţe, cînd chipul unuia dintre figuranţi mi-a amintit de Toni Erdmann. N-o să mă puteţi învinui prea tare pentru cele cîteva minute care au urmat şi în care nu ştiu ce s-a întîmplat în film, pentru că deja reintrasem în joaca de-a măştile, unde îl ascultam pe Toni cîntînd (acompaniind-o pe fiica lui dezlănţuită) la un pian care aducea propria notă de gravă ironie situaţiei. Asta după ce trecusem preţ de cîteva clipe pe la petrecerea de la ziua de naştere a lui Ines (un fel de Teibale şi demonul ei în variantă ecranizată) pentru ca, în final, să ajung părtaşa unei îmbrăţişări absurde, pe care aş putea cu uşurinţă s-o integrez imaginativ într-una dintre piesele lui Eugen Ionescu. Sau ale lui Vişniec.
Ştiu ce o să spuneţi, lipsă de concentrare. Previzibil şi adevărat. Însă aduc în apărarea mea dovada reîntoarcerii rapide în prezentul austriac al filmului, odată cu apariţia personajului colectiv pe care se aşază vertebrele producţiei cinematografice. O echipă de televiziune, în căutarea unui documentar interesant despre viaţa imigranţilor dintr-o renumită suburbie (fictivă) a Vienei, despre felul în care s-au integrat şi adaptat în societatea austriacă. Altfel spus, în căutarea audienţei. Lucru deloc reprobabil, dacă demersul ar fi respectat rigorile şi normele pe care asumarea profundă a profesiei le impune. Sau, dacă vreţi, ilustrarea în cheie amuzantă a atît de actualului fenomen fake news.
Dacă stau bine şi mă gîndesc, între Toni Erdmann şi Die Migrantigen există elemente comune. Doar că Die Migrantigen preferă drumul mai uşor şi rapid către fondul de umor al privitorului, construindu-şi discursul, cu o ironie nu foarte aspră, dar articulată, pe o serie de clişee care ating şi complexităţile relaţiei părinte-copil. Şi aici avem un dezechilibru al generaţiilor, şi aici se caută o reţetă pentru a da greutate timpului, doar că această căutare poartă hainele furate ale unor identităţi sociale fals asumate.
Aşadar, am spus-o! Die Migrantigen este un film al clişeelor specifice actualei societăţi de consum, pe care le ridiculizează într-o manieră cinică de multe ori, oscilînd între a sublinia cu asprime sau doar a se apropia cu umor de fiecare dintre acestea. Mi-e greu să mă abţin de la a spune, pe scurt, povestea filmului. Dar sînt unul dintre oamenii care preferă să vadă o producţie cinematografică fără să aibă indiciile descifrării acesteia, din cronici sau trailere, aşa că nu pot să fiu tocmai eu cea care strică bucuria descoperirii graduale a intrigii sau a decojirii, foaie cu foaie, a structurii personajelor. Şi chiar merită! Scenariştii (un austriac cu origini iraniene şi cei doi actori principali) ştiu bine reţeta construirii personajelor, trăsăturile fizice sînt atent alese, iar definirea din perspectivă morală concentrează semnificaţii majore ale tipologiilor umane. Toate, într-o notă de umor care oscilează între clişeu şi imprevizibil.
Dacă aş cita un personaj secundar de la sfîrşit, atunci aş spune că e un film despre doi idioţi, unul care fumează şi altul care are pantalonii prea strîmţi. Ar fi însă nedrept faţă de întreaga încercare a echipei de producţie de a construi o experienţă cinematografică în care societatea este pusă la colţ şi arătată cu degetul. Uneori chiar din interiorul ei. În definitiv, este un film despre familii, despre prietenie, despre carieră. Despre cel mai rău lucru care ţi se poate întîmpla pe lumea asta, după pierderea cuiva drag şi o boală necruţătoare - relaţia cu băncile. Despre suflete care aleg înfăţişări nepotrivite, despre oportunism, despre un spirit comunitar care funcţionează cel mai bine în situaţii limită, despre compromisuri şi minciună. Despre jurnalismul superficial, fără dileme existenţiale sau profesionale. Despre o fărîmă de moralitate pe care oricine ar trebui să o aibă şi la care, la un moment dat, ar putea recurge pentru a salva lumea.
Am simţit finalul filmului ca pe unul care ar fi putut fi lesne ilustrat cu imnul Statelor Unite. Nu pot să nu mărturisesc că, dacă l-aş mai vedea o dată, sigur mi-ar veni să ronţăi nişte popcorn.
(Adriana Ciobanu este jurnalist TVR.)
Die Migrantigen / The Migrumpies / Înfurigranţii (Austria, 2017) este programat la Bucureşti, pe 11 mai 2017, la ora 18:30, la Cinema Elvire Popesco.
Cea de a XXI-a ediţie a FFE 2017 se desfăşoară în Bucureşti (4 - 11 mai 2017), Iaşi (12 - 14 mai 2017), Tîrgu Mureş (19 -21 mai 2017), Gura Humorului (19 - 21 mai 2017) şi Timişoara (26 - 28 mai 2017).
Programul complet: ffe.ro/2017//2017/programfilme/.
Detalii suplimentare despre film: ffe.ro/2017/programfilme/infurigrantii