Katherine a fost vîndută de tatăl ei. De parcă un soţ lipsit de afecţiune nu era de ajuns, intervine în scenă şi un socru extrem de autoritar care îi controlează fiecare mişcare şi o îndeamnă să nu se abată de la îndatoririle către fiul său. În această lume dominată exclusiv de bărbaţi, ghiceşti că tînăra mireasă va trăi cu altcineva dragostea de care nu are parte în această casă neprimitoare. Şi că îşi va lua soarta în propriile mîini. Însă nu-ţi trece prin cap de ce sînt efectiv capabile aceste mîini.
Dacă tot am pomenit de casă, merită spus că spaţiul în care se construieşte drama la care asistăm este un personaj în sine. Sîntem obişnuiţi din reconstituirile istorice ale unor drame victoriene să vedem case mari, cu faţade impunătoare şi sobre. În Lady Macbeth, privirea camerei de filmat nu urmăreşte exteriorul clădirii, ci sondează doar interiorul. Este un univers închis, ca o temniţă, prin care bîntuie nestingherită o pisică (reminiscenţă a vrăjitoarelor din piesa marelui Will şi care prevestesc ursita implacabilă?), cu uşi care nu se închid şi prin care poţi fi spionat, cu podele care scîrţiie şi ferestre ce subliniază langoarea fetei căreia i se refuză bucuria plimbărilor în aer liber. Tot un element de decor va fi, din punct de vedere auditiv, declanşatorul schimbării de registru a filmului. În momentul în care Katherine face dragoste cu amantul ei, un grăjdar gata să îi ofere iubirea refuzată prin statutul de femeie măritată, patul se zgîlţîie atît de violent încît ai zice că se prăbuşeşte întregul edificiu. Ce-i drept, casa rămîne în picioare, dar lumea se dă peste cap. Din fata inocentă, aparent fragilă şi supusă abuzurilor, personajul principal se transformă într-o femeie fără scrupule.
Shakespeare a scris Macbeth în 1606. Inspirat de cunoscuta tragedie despre destinul generalului manipulat de setea de putere a soţiei sale şi devenit rege al Scoţiei, rusul Nicolai Leskov a mutat accentul pe personajul feminin, într-un text din 1865 numit Lady Macbeth of Mtsensk şi publicat chiar de Dostoievski în propria lui revistă. Acest din urmă text a stat la baza ecranizării lui William Oldroyd, care se află la primul său lungmetraj. Cu atît mai mult cu cît avem de-a face cu un debut, se cuvin aprecieri pentru reuşită. Să stăpîneşti tehnica trecerii de la dramă spre thriller şi să redai complexitatea psihologică a poveştii nu e puţin lucru. Iar acest regizor britanic pare că ştie ce face. Are scene lente, cadre lungi, atenţie pentru detalii şi filmări picturale, dar şi ruperi de ritm ce te iau prin surprindere. Este adevărat că e bine susţinut şi de distribuţie. Toţi actorii sînt buni, dar Lady Macbeth este excepţională. Florence Pugh are numai 21 de ani, dar veţi descoperi o actriţă de o maturitate incredibilă. Este deosebit de expresivă, cameleonică şi talentată. Ba mai şi vorbeşte pretenţios, cu accentul posh english, care o face adorabilă. Vă garantez că va reprezenta o mare surpriză felul în care joacă trecerea de la ingenuitate la cruzime. Căci în numele iubirii, Lady Macbeth nu se dă în lături de la nimic pentru a-şi atinge scopurile. Are un instinct de supravieţuire fantastic şi te întrebi de unde îi vine forţa de a se transforma din victimă în călău.
În tragedia pe care se bazează la origine povestea, Macbeth nu poate fi ucis de om născut din femeie. În filmul regizat în 2016 şi premiat la multe festivaluri importante, femeia este cea care ucide. Senzuală, puternică şi neîndurătoare, fiinţa malefică pe care o credeai un copil te înfioară atunci cînd rosteşte cu sînge rece replica celebrului Shakespeare: It is done. S-a săvîrşit.