În multe seri, obosiţi, după ce Dan Jitianu sau alţii care lucrau acolo plecau, Ciulei mă întreba dacă mai stau să vorbim. Mergeam în bucătăria de la parterul casei lui, din Strada Tudor Arghezi nr. 14, şi vorbeam. De fapt, de cele mai multe ori îl ascultăm. Era perioada în care, proaspăt arhitect angajat într-un institut de proiectare, ieşeam zi de zi de la birou şi veneam grăbit în această casă să lucrez lângă Ciulei şi Jitianu. Îl ascultăm şi înregistrăm în memorie cuvintele Lui, cuvinte întotdeauna legate de teatru. Nu mai ştiu de ce, nu mai vreau să-mi amintesc de ce, nu aveam acces în Teatrul Bulandra. Şi cât de mult îmi doream....
Revin la discuţiile nocturne cu Ciulei, la unul dintre îndemnurile sale pentru un tânăr care vroia să înveţe: "în artă ca să creezi trebuie să fii curios să afli, să laşi liber drum ideilor, să studiezi şi să înţelegi fiecare linie pe care o pui pe hârtie, să dai sens la tot ceea ce faci, sens filozofic". Nu am uitat şi am respectat, şi în scenografie, şi în arhitectură, acest sfat, doar unul dintre acele multe sfaturi şi lecţii " furate" de la acest monument al Teatrului şi Culturii româneşti.
Ce legătură au acestea cu Raţa sălbatică? Libertatea gândului şi a ideilor. Libertatea de a acceptă gândurile şi ideile altora, de a asculta fără frustrări.
Peter Kerek, de care mă lega spectacolul Hamlet unde a fost asistentul de regie al lui Liviu Ciulei, acum regizorul spectacolului Raţa sălbatică de Henrik Ibsen, îşi dorea un decor Nordic, cu mult lemn, cu brazi, o casă "căpătată", plată a unui preţ greu de dus de către personajul principal (Ekdal). Pas cu pas, discuţie după discuţie, am eliminat toate elementele care mi s-au părut în plus, care ar fi complicat înţelegerea frământării personajelor.
Am gândit o punte, în aparenţă un mare plan înclinat, o mare punte din lemn în dialog cu o pădure de trunchiuri de pomi (nu cred că aş fi putut să aleg altceva decât mesteceni), o punte cu aceiaşi construcţie ca a unei corăbii care pluteşte pe oceanul vieţii şi ne poartă către locul care ne este destinat.
O punte care ascunde în "burta" ei multe secrete, secrete de bine sau de rău. Fiind o punte veche, scândurile ei s-au mai depărtat, în unele locuri sunt spaţii mari lăsând uneori să vedem sub ea, prin ea, să ne închipuim sau chiar să vedem "secretul".
Secretul - pasărea simbol, simbol al luptei cu cel mai puternic, va trebui probabil dezvăluit prin aceiaşi ploaie ucigătoare de alice pornită dintr-o puşcă de vânătoare.
Pentru a sublinia pustiirea sufletelor personajelor am lăsat scena şi ea "pustiită", ca un imens platou fără prea mult mobilier, numai cu o masă, câteva scaune şi o canapea imensă, ciudată, caraghioasă. Canapeaua este cea care face legătura cu locul unde stă ascunsă şi protejată raţa sălbatică, mărturie a unui trecut plin de secrete, iubită şi detestată ca orice martor al unor fapte rele.
Nu vreau să insist asupra poveştii din piesa lui Ibsen, ci a modului în care Kerek a respectat cu credinţă derularea acţiunii, firul vieţii personajelor şi interacţiunea între acestea, aşezându-le într-un context uşor de citit, limpezind soarta fiecărui personaj.
Şi ce distribuţie a avut: Werle - Victor Rebengiuc, Gregers - Şerban Pavlu, Bătrânul Ekdal - Constantin Cojocaru, Hialmar Ekdal - Gheorghe Ifrim, Gina Ekdal - Manuela Ciucur, Hedvig - Ioana Anton, Relling - Adrian Titieni.
S-a scris mult despre interpretarea celor de mai sus, mult şi frumos şi asta pentru că au format, sub "bagheta" lui Kerek, o echipă greu de uitat.
Ibsen pe scena Teatrului Bulandra, un autor al Nordului Europei, aşezat aproape pe aceiaşi înălţime cu Cehov - m-a tulburat oferta şi de la început am simţit că va trebui să realizez un spaţiu clar, curat, cu câteva simboluri care să ajute la înţelegerea poveştii şi a drumului personajelor.
Despre costume voi spune câteva vorbe: vorbind cu Peter Kerek am hotărât să le facem uşor de citit, cu epocă şi fără epocă, şi aşa am făcut o combinaţie de haine, rochii "gata făcute", din magazin, cum vorbisem cu regizorul. Şi aşa, cu ajutorul unei prietene din teatru, am ajuns la Adelina Ivan, a cărei linie de design vestimentar m-a condus fără ezitare către "cum trebuie îmbrăcată" Hedvig (Ioana Anton).
Apoi am făcut apel la vechea mea prietenă, Adina Buzatu, pentru costumele bărbaţilor: Werle (Dl. Victor Rebengiuc), Gregers (Şerban Pavlu) şi Hialmar Ekdal (Gheorghe Ifrim); pentru Bătrânul Ekdal (Constantin Cojocaru) o costumaţie specială (manta militară, bocanci grei, căciulă de vânător).
Cu Manuela Ciucur (Gina Ekdal) dialogul nu a fost deloc uşor, pentru că ea, azi o doamnă, ascundea vechea servitoare şi amantă a lui Werle; marea actriţă m-a ajutat să-i înţeleg personajul în viziunea ei şi să-i pot creiona costumul.
Podeaua înclinată, ca puntea unui vapor în derivă, mi-a creat mari griji pentru actori, neobişnuiţi să joace pe o pantă atât de abruptă şi cu acces dificil spre aceasta pe nişte scări înalte (nevăzute pentru spectatori), dar experienţa şi măiestria lor mi-au spulberat repede îndoielile.
Am iubit şi iubesc acest decor la care am pornit încărcat de tot felul de informaţii şi dorinţe şi am ajuns să-l purific obţinând imaginea spaţială dorită de fapt.
Pădurea de mesteceni, unul dintre copacii mult iubit de mine, au împlinit ideea unei nave eşuate într-o pădure şi mărturisesc întoarcerea privirii către pădurea lui Magritte.
Cam atât!
Închei cu două vorbe de laudă şi mulţumire pentru designul luminii creat de Ducu Darie.
**
Am început să scriu despre acest spectacol în ziua de 6 mai 2017, ultima zi a expoziţiei mele Fluxuri şi lumini în alb-negru. Gânduri, cărări şi locuri în spaţiul scenic de la Galateca.
Punctul nodal al acestei zile a fost invitaţia adresată lui Marcel Iureş de a avea un dialog deschis despre Teatrul Act, pentru ca lumea care participa la această întâlnire să afle cum a luat fiinţă acest Teatru, ce înseamnă pentru Bucureşti şi nu numai, care este locul lui în cultura oraşului.
Dialogul cu Marcel, pe care mi l-am dorit foarte mult, a avut loc şi căldura transmisă prin vocea lui de neegalat, darul de a închega povestea şi a o transmite celor ce-l privesc şi ascultă, au transformat ultima zi a expoziţiei într-o reală sărbătoare.
Te învăluie o mică Tristeţe când se închide o expoziţie, dar prezenţa prietenilor, a foştilor mei studenţi, oameni cunoscuţi sau necunoscuţi, prezenţa şi vorbele lui Marcel Iureş mi-au transformat seara în bucurie.
Aşa că, în curând, voi scrie aici, pe LiterNet, şi despre Teatrul Act.
(8 mai 2017, Bucureşti)
