Era 11 august 1999 şi eram toţi cu privirea agăţată prin hublourile avionului să prindem momentul eclipsei totale de soare; spectacol de uluire şi o înţelegere de o fracţiune de timp a măreţiei şi forţei Celui ce conduce Universul. Spectacolul sfârşitului şi începutului lumii: lumina care dispare, abisul întunecat şi apoi oblonul care se deschide încet, încet lăsând lumina soarelui să revină şi de unde te crezi părăsit să te refaci, să te aşezi umăr la umăr cu universul.
După câtva timp, după ce a trecut fiorul rece al micimii în faţă Imensului nesfârşit şi am aplaudat revenirea luminii Soarelui, am aterizat pe pistă însorită încă a Aeroportului Lux (lumina?) din Luxemburg.
Abia ajunşi la hotel, după ce am alergat pe o autostradă perfectă şi am parcurs oraşul cu autocarul, strecurându-ne printre clădiri pe străduţe înguste de crezi că nu te vor mai lăsa să treci, ne-am lăsat lucrurile în camere, ne-am spălat în grabă şi am ieşit să facem primul tur în centrul oraşului.
Un telefon din ţară mi-a rupt firul intenţiilor turistice:
- Puiu? Marcel la telefon. Îţi dau o veste mare. Ciulei vrea să facă Hamlet...
- Cu tine Marcel? E formidabil, nu?
- Da, dar vrea că tu să faci decorul...
- Ceee?
- Da. O să te sune. Ce faci eşti bine? Când te întorci?
- Peste trei zile.
- Bine, vorbim când te întorci. Te sărut!
- Şi eu Marcelule! Daaa... mai spune o dată. E adevărat?
- Ha, ha! Sigur că da. Va fi grozav să lucrăm împreună...
- Extraordinar!
- Te pup, mă!
- Te pup!
Click!
S-a închis telefonul şi eu am rămas cu telefonul la ureche.
Trecuseră douăzeci şi şapte de ani de când începusem să lucrez ca asistent, lângă Ciulei şi Dan Jitianu şi ceea ce visasem să fiu măcar o dată, scenograful unui spectacol la care Liviu Ciulei să fie regizor, se împlinea aşa deodată.
Cred că eclipsa totală de soare văzută din avion şi reapariţia lentă a luminii soarelui era un Semn divin. Se va schimba ceva în viaţa mea.
Şi s-a schimbat.
Din noiembrie 1999 până în 15 iunie 2000, ziua premierei lui Hamlet am lucrat zi de zi lângă Regizorul, prietenul Liviu Ciulei şi prietenul şi marele actor Marcel Iureş.
Aceasta e scurta poveste a unui telefon de după Eclipsa de Soare din 11 august 1999.
PS: Dinamo a câştigat meciul din Luxemburg!