Un talent încă nedecantat - Ultima zi (de Gabriel Achim)

Ultima zi se deschide cu două maşini la drum de noapte, înaintînd anevoios printr-un viscol. Regizorul Gabriel Achim întinde drumul pe toată prima jumătate din durata filmului său (care se împarte cu uşurinţă în două acte) şi prelungeşte voluptuos misterul în privinţa celor patru călători - în fiecare maşină cîte doi bărbaţi, unul volubil la volan şi unul tăcut pe locul mortului. Achim ne ţine minute în şir înăuntrul unei maşini sau al celeilalte, cu planuri lungi şi fixe în care fie că şoferul vorbeşte, iar pasagerul mai mult tace, fie că tac amîndoi, fie că unul tace, iar celălalt are o criză de chicotit, fie că unul sforăie uşor, iar celălalt încearcă să-şi ţină ochii deschişi, în timp ce pe geam se văd stihiile iernii şi ale nopţii zbuciumîndu-se mute. Aceste lungi cadre de interior asigură un efect maxim de contrast momentelor în care fie că unul dintre călători deschide puţin geamul (iar pandemoniul dă să intre peste ei), fie că Achim taie la o vedere din afară - care poate fi mai de-aproape (un travelling înapoi - camera retrăgîndu-se pe şosea din calea maşinilor) sau mai de la distanţă (şi de sus), cu muzică sau doar cu urletul viscolului. Pe scurt, Achim dă semne că a studiat îndeaproape filme de Béla Tarr şi - poate mai ales - Bir zamanlar Anadolu'da / A fost odată în Anatolia al lui Nuri Bilge Ceylan: după modelul unor maeştri ca aceştia, el cultivă un efect de înaintare lentă, la bordul unor capsule etanşe, prin ceva ce, după cum arată, ar putea fi şi spaţiul cosmic sau sfîrşitul lumii noastre. Cu o asemenea atmosferă, nu e de mirare că, în măsura în care în cele două maşini se leagă conversaţii, acestea se tot întorc la subiecte religioase, mai ales atunci cînd din mijlocul nicăieriului se materializează un autostopist - un bătrîn (Constantin Cojocaru) care spune că merge la Bucureşti pentru a incinera o soţie ce dă să moară. De altfel, după cum reiese încetul cu încetul din dialoguri, fărîmă de informaţie după fărîmă de informaţie, cei patru călători se întorc de la o mănăstire unde unul dintre ei - unul din cei doi taciturni (Mimi Brănescu) - ar fi vrut să rămînă călugăr, numai că o găsiseră închisă. La rîndul lui, celălalt taciturn (Adrian Ciglenean) pare să fie un fel de preot - unul protestant; în conversaţiile cu celelalte personaje e identificat drept preşedintele unei "ligi a tineretului creştin".

Conducătorul micii expediţii (Doru Ana), aflat la volanul primei maşini, devine identificabil drept un primar de provincie, tipul baronului local - ceafă groasă, jovialitate grohăitoare, apucături de feudal. Iar la volanul celeilalte maşini e omul lui bun la toate - un poliţist corupt (Adrian Văncică). Dacă Gabriel Achim învăluie călătoria într-o atmosferă de mister cu sugestii de implicaţii cosmice, el se foloseşte de acest cuplu comic de oficiali corupţi - clişee ale discursului de satiră politică produs în România după 1989 - ca s-o menţină totodată într-un registru mundan, de scheci / pamflet. În al doilea act al filmului - după ce drumul a luat sfîrşit, iar baronul îşi invită / obligă tovarăşii să bea şi să mănînce cu el, la el acasă -, clişeele se arată în toată splendoarea lor. Pînă atunci, însă, identităţile personajelor îşi păstrează un anumit mister, iar călătoria continuă să fie marcată de privelişti (furnale fumegînde profilate pe cerul nopţii) şi mai ales de sunete (de la zgomote industriale la urlete de lupi) cu forţă de sugestie poetică.

Actul doi e căutat-teatral, de la momentul, de pe la început, cînd primarul insistă să le arate celorlalţi ce puşcă are (filmul obligîndu-se astfel, prin legea "puştii lui Cehov", să se termine cu nişte detunături de armă), pînă la cadrul final, unul de tip tablou, cu masa de ospăţ abandonată cîinilor înfometaţi ai primarului, în timp ce de-afară (sau din culise) vine zgomot de împuşcături. E spectacolul primarului (şi recitalul lui Doru Ana), care îşi demonstrează ad nauseam jalnica fală, necedîndu-i avanscena decît, pentru cîteva momente, poliţistului corupt, pentru ca şi acesta să-şi exhibe copios abjecta slugărnicie. În pofida variaţiunilor nenumărate, de virtuoz, executate de Doru Ana pe o partitură ce-ar putea fi rezumată în cuvintele "groh, groh" (virtuozitate căreia regizorul îi amenajează totuşi o vitrină excesiv de generoasă, dedicînd minute întregi, de pildă, exhibiţiilor muzicale ale vedetei sale pe piesa Iepuraş drăgălaş), avem de-a face cu o tipologie de personaj care nu s-a reînnoit esenţial de la Senatorul melcilor (1995) încoace, timp în care a fost suprautilizată satiric. (În pofida inventivităţii lor, tot ce fac Doru Ana, regizorul Gabriel Achim şi coscenaristul acestuia, Cosmin Manolache, este să decoreze acest clişeu cu floricele uneori neobişnuite.) Singura noutate este că, de cîţiva ani încoace, acestui clişeu i se opune clişeul mai recent al "forţelor binelui", reprezentate de procurorii DNA. Pe aceştia din urmă, Achim măcar nu încearcă să-i reprezinte direct (cum a încercat Cristian Mungiu în Bacalaureat), dar evocarea lor de către poliţistul corupt - care a venit în contact cu ei şi încă nu şi-a revenit, căci în corupţia lui nu poate concepe puritatea justiţiară decît în termeni gen "ăştia nu sînt oameni", "n-au mamă, n-au tată" etc. - tot constituie cel mai slab (căci grosier-demonstrativ) monolog al filmului. Altfel, se poate argumenta că, dintre membrii distribuţiei, interpretul poliţistului, Adrian Văncică, este cel care contribuie cel mai mult la calitatea filmului.

E adevărat că lui Adrian Ciglenean (în rolul său de preşedinte al "Ligii Tineretului Creştin") nu i se dă mai nimic de făcut, după cum şi lui Mimi Brănescu (în rolul aspirantului la călugărie) i se dau puţine - în esenţă, să stea cu o expresie suferindă pe chip şi cu gîtul prins într-un corset medical. Ce s-a întîmplat cu gîtul lui rămîne neclar - backstory-ul (story-ul din trecut) prinde contur cu greu şi niciodată nu capătă prea multă carne, rămînînd lacunar şi abstract. Faptul că rămîne aşa îl aranjează, poate, cel mai bine, căci, pe baza a ceea ce se conturează din el, e un story cu un aer destul de artificial - despre prietenia care l-a legat mulţi ani pe primarul mafiot de actualul aspirant la călugărie (inginer de meserie şi, după toate aparenţele, romantic ca structură), pînă cînd acesta din urmă s-a îndrăgostit de mai tînăra soţie a primarului.

Aceasta din urmă (Rodica Lazăr) nu e atît un personaj, cît o prezenţă care mai traversează din cînd în cînd scena pe parcursul actului II. De pildă, ne e arătată cum întinde rufe la soare în timp ce bărbaţii mănîncă, beau şi vorbesc. Soarele acela cald e în flagrantă discontinuitate cu vremea din primul act - una dintre excentricităţile asumate ale filmului. Şi nu doar anotimpul este nedeterminat, ci şi timpul care trece în actul II, cînd bărbaţii beau (dar nivelul vinului nu prea scade în damigeană, iar afară ba vine ploaia, ba e din nou cald şi uscat). Şi nu doar timpul, ci şi spaţiul: destinaţia din primul act a călătorilor pare iniţial a fi Bucureştiul, la periferia căruia se despart de misteriosul lor autostopist, dar, la următorul lor popas - cînd admiră spectacolul furnalelor şi al zgomotelor industriale de dincolo de cîmpie - par să se fi depărtat de Bucureşti, pentru ca în cele din urmă să ajungă la primar acasă, undeva în provincie, nu se ştie unde.