Profilul se metamorfozează pe negândite într-o efigie din cetatea pierdută a Pompeilor, prin care călătoreşti cu ajutorul imaginilor reconstituite de computer. Aproape că simţi cum pulsează viaţa îngropată sub lava Vezuviului. Regizorul Adrian Maben şi-a şlefuit opera de acum 45 de ani cu delicateţea cuvenită capodoperei.
Coborâm cu teamă în prezent, fiindcă ştim cum lucrează timpul. Amfiteatrul de la Pompei şi-a păstrat chipul neschimbat. Nu şi el, ştiam. Pe scenă apare un domn în vârstă care ţine în mâini un Fender de-o seamă cu Echoes. Din acel David Gilmour efigie romană au rămas doar privirea albastră şi zâmbetul acela provocator-misterios. Deceniile i-au săpat adânc chipul şi au atentat profund la supleţea trupului. Pletele au sublimat în nişte fire de păr alb şi rar. Mâinile care îmbrăţişează chitara lucrează însă la fel. De fapt, nu lucrează, sunt vehiculul unui mesaj despre frumuseţea care sfidează timpul. Asta nu s-a pierdut, magia provocată de chitara lui Gilmour, care trece dincolo de virtuozitate. Chitara lui Gilmour nu sună ca o chitară. Ce se aude acolo poate semăna şi cu o chitară, dar şi cu un pian, un flaut sau o vioară. Nu este un instrument, este prelungirea unui suflet. Care plânge, râde, plânge, râde. Mai mult plânge.
Filmul David Gilmour, Live at Pompeii, sumă a celor două concerte din vara lui 2016, nu a fost o reconstituire a faimoasei pelicule din 1972. Nici nu putea fi în absenţa lui Roger Waters, Nick Mason şi Rick Wright. Ultimul nu mai este, Mason a ieşit din circuit, iar Waters a ales demult alt drum. Acest Live at Pompeii al lui Gilmour a fost un concert clasic David Gilmour amplificat de cadrul mistic al amfiteatrului roman. Oamenii de lângă Gilmour, instrumentişti şi backing vocals, şi-au făcut treaba conştiincios, pe alocuri cu pasiune, dar fără să atenteze la supremaţia maestrului. Setlist-ul a cuprins piese de pe ultimul album al lui David Rattle That Lock şi, bineînţeles, lucrări de pe discurile Pink Floyd, era Waters, Wright, Mason, dar şi era post post-Waters. Faimoasa The Great Gig in the Sky a sunat un pic ciudat în formula două plus unul voce, adică două fete plus un bărbat, în schimb High Hopes, Money, Wish You Were Here, Shine On You Crazy Diamond sau Sorrow au beneficiat de o abordare foarte apropiată de versiunea originală. One of These Days, parte
a albumului Meddle, a fost singura piesă care a recompus atmosfera Live at Pompeii de acum 45 de ani. Eu mi-aş fi dorit mai mult, dar ce putere am eu, muritor, asupra nemuritorului David Gilmour?
Am privit cât am putut de discret reacţiile oamenilor în sala de proiecţie şi după ce filmul şi-a derulat ultima secvenţă. Ne-am simţit confortabil unii cu alţii. Chiar Comfortably Numb, fiindcă ştiam pentru ce veniserăm acolo. Nu suntem o sectă periculoasă. Suntem o comunitate paşnică, unită de o muzică venită din altă dimensiune spaţială şi temporală. Avem vârste diferite, unii dintre noi s-au târât ca să ajungă la scaunul destinat de locul de pe bilet, alţii aveau mai puţin de 20 de ani şi purtau mândri tricouri cu prisma de pe Dark Side of the Moon. Nimeni nu a vorbit la telefon, nu am auzit comentarii stupide, nici hăhăieli indecente. Ne-am privit în ochi la ieşirea din sală. Nu era nici melodramă, nici indiferenţă. Am plecat acasă luând cu noi timpul. Time a fost şi ea în filmul-muzică. Ceasurile de acolo se roteau încă obsesiv în memoria noastră intactă.