Cu: James Hetfield, Lars Ulrich, Kirk Hammett & Robert Trujillo
Monteur şef: David Zieff
Imagine: Bob Richman
Montaj: Doug Abel, M Watanabe Milmore
Sunet: Michael Emery
Producători Executivi: Joe Berlinger, Jon Kamen, Frank Scherma
Cine este cine în film
James Hetfield
Voce, chitară.
Patruzeci de ani. Căsătorit, tată a trei copii. Originar din Los Angeles, CA. Membru fondator al Metallica (1981).
Lars Ulrich
Tobe.
Patruzeci de ani. Căsătorit, tată a doi copii. Originar din Gentofte, Danemarca. Membru fondator al Metallica (1981).
Kirk Hammett
Chitară.
Căsătorit, patruzeci şi unu de ani. Originar din San Francisco, CA. S-a alăturat trupei Metallica în 1983, după concedierea fostului chitarist principal Dave Mustaine.
Robert Trujillo
Bas.
Treizeci şi nouă de ani.
Originar din Santa Monica, CA. S-a alăturat trupei Metallica în 2003.
Jason Newsted
Fost basist la Metallica (1986-2001).
S-a alăturat trupei Metallica în 1986, după moartea lui Cliff Burton.
Dave Mustaine
Fost chitarist principal la Metallica (1981-1983).
Cliff Burton (Decedat, 1962-1986)
Basist Metallica (1982-1986).
Mort într-un accident de autobuz în timpul unui turneu cu Metallica în Suedia.
Bob Rock
Producător înregistrări.
A produs ultimele şase dintre cele unsprezece albume ale Metallica (toate albumele începând cu 1991). A cântat la bas pe St. Anger.
Phil Towle
Terapeut/instructor de îmbunătăţire a prestaţiei.
Angajat de Metallica la sugestia managerilor (Q-Prime, Inc.) la începutul lui 2001.
Sinopsis
"Acesta nu este un film despre Metallica - este un film despre relaţii."
-- Bateristul Lars Ulrich, pentru Rolling Stone
Cu o producţie care a durat 3 ani, acest nou film al celebrilor documentarişti Joe Berlinger şi Bruce Sinofsky (echipa care a creat Brother's Keeper şi Paradise Lost) oferă un portret fascinant şi profund al celei mai de succes trupe de heavy metal a tuturor timpurilor, în momentul în care aceştia erau puşi în faţa unor imense provocări, personale ş profesionale, pe durata înregistrării primului album de studio cu piese originale după o pauză de cinci ani. Urmând tradiţia altor documentare muzicale, printre care Don't Look Back şi Gimme Shelter, Some Kind Of Monster încearcă să transceadă convenţiile genului de film "rock 'n' roll", şi s-a renunţat la vedete rock pozând drept cineva care încearcă să găsească răspunsuri prin introspecţie, şi au dezvăluit un portret intim al persoanelor din spatele legendarei trupe şi a călătoriei lor creative fără egal.
Când au început filmările, Metallica s-a despărţit pe neaşteptate de Jason Newsted, basistul formaţiei de mult timp. Relaţiile între membrii vechi ai trupei se deterioraseră mai mult ca oricând, şi, cum Metallica nu mai avusese nici turnee şi nici nu mai lansase nici un album de câţiva ani, fanii şi presa muzicală puneau sub semnul întrebării viitorul trupei. Având în vedere că membrii erau certaţi din punct de vedere creativ şi emoţional, şi totuşi presaţi să înceapă înregistrările pentru noul lor album St. Anger, managerii trupei au sugerat terapia de grup ca un efort final de a preveni destrămarea grupului. Pe măsură ce terapia înainta, trupa a fost pusă în faţa ideii că, în ciuda anilor petrecuţi împreună, de-abia se cunoşteau unul pe altul. În ceea ce îl priveşte pe vocalul (şi tată a trei copii) James Hetfield, şedinţele de terapie l-au făcut să intre la dezintoxicare, lăsând sub semnul întrebării viitorul trupei, dar şi terminarea albumului, pentru aproape un an.
Berlinger şi Sinofsky au filmat cu o extraordinară şi relevantă intimitate acest proces de descoperire pe măsură ce membrii trupei era obligaţi să îşi confrunte demonii personali, relaţiile din interiorul trupei şi mereu-schimbătoarea industrie a muzicii. Prin extraordinara perspectivă de culise a regizorilor, spectatorul a fost părtaş la reinventarea procesului creativ al trupei, dar şi la lupta acestora de a echilibra vieţile lor personale cu cerinţele susţinerii unei afaceri de milioane de dolari pe care au construit-o pe durata a douăzeci de ani.
Filmul urmăreşte transformarea muzicală a trupei Metallica din momentul în care James renunţă la controlul exclusiv în ceea ce priveşte procesul scrierii versurilor şi trupa începe să facă în studio experimente noi şi îndrăzneţe. Îl vedem pe James luptându-se să fie mai mult decât reprezentantul celei mai petrecăreţe trupe rock (deseori numită "Alcoholica" de către fani şi de către presa muzicală). Va reuşi el să facă faţă turneelor fără droguri şi fără alcool? Suntem martorii naşterii albumului pe fundalul a doi ani tulburi: începând cu lupta publică a toboşarului Lars Ulrich contra site-ului Napster şi până la Hetfield, a cărui recentă cură de dezintoxicare îi revelase muzica fără diverse "stimulente"; de la plecarea basistului Jason Newsted şi până la efortul celorlalţi de a găsi înlocuitorul potrivit pentru completarea trupei; de la un grup gata să îşi dea sufletul, până la o trupă prosperă de heavy metal, cu un album nou ajuns numărul unu în topuri şi cu un turneu mondial ale cărui bilete se vânduseră în avans.
După cum se întâmplă deseori în cazul unor călătorii documentare extraordinare Metallica - Some Kind Of Monster a depăşit aşteptările tuturor celor implicaţi în crearea sa. A început ca documentarea naşterii unui album şi s-a transformat pe neaşteptate într-o călătorie în complexităţile relaţiilor inter-umane, şi despre puterea procesului creativ de a cere sacrificii emoţionale şi, în cele din urmă, de a vindeca răni sufleteşti.
O conversaţie cu regizorii Joe Berlinger & Bruce Sinofsky
Cum i-aţi cunoscut pe cei de la Metallica?
Berlinger: Pe vremea când filmam Paradise Lost, unul dintre argumentele principale în favoarea vinovăţiei lui Damien Echols, Jason Baldwin şi a lui Jessie Misskelley era faptul că erau satanişti ucigaşi din cauză că ascultau heavy metal, în special Metallica. (Notă: Echols, Baldwin şi Misskelley sunt cei trei adolescenţi condamnaţi pentru uciderea brutală a trei băieţi în 1993, în West Memphis, Arkansas, fapt care este punctul central al filmului Paradise Lost. În urma lansării Paradise Lost, adolescenţii au devenit cunoscuţi ca "Cei Trei din West Memphis" pentru multe persoane din întreaga lume care credeau în nevinovăţia acestora). Părerea noastră era că un astfel de argument era strigător la cer în cazul unui caz important de crimă, astfel încât la montajul filmului Paradise Lost, am realizat că doream să folosim heavy metal pentru coloana sonoră a filmului. Piesele Metallica păreau să se potrivească perfect cu atmosfera pe care încercam noi să o obţinem – chiar şi versurile, în special "Sanitarium", se potriveau perfect.
Sinofsky: Am folosit muzica celor de la Metallica drept repere temporare şi plănuiam să le înlocuim ulterior, nici nu ne gândeam că vom avea dreptul de a folosi piesele, având în vedere că până atunci (1995), Metallica nu dăduse nimănui permisiunea de a le folosi muzica într-un film. Şi chiar dacă ne-ar fi permis să folosim muzica, ne era teamă că nu vom putea să ne permitem preţul acestor drepturi. Am decis în cele din urmă că nu avem nimic de pierdut dacă încercăm să obţinem drepturile, astfel încât am căutat pe coperta albumului şi am trimis un fax lui Cliff Burnstein la Q-Prime [firma de management a trupei]. Spre surprinderea noastră, ne-au sunat în mai puţin de o oră – şi ei şi trupa văzuseră filmul nostru Brother's Keeper şi le plăcuse, şi erau foarte deschişi să ne dea permisiunea pentru muzica lor. După ce au văzut o variantă ne-montată a filmului Paradise Lost, nu numai că ne-au permis să le folosim muzica, dar au şi refuzat să fie plătiţi. Am fost şocaţi, impresionaţi şi emoţionaţi, şi acesta a fost începutul relaţiei noastre. Câţiva ani mai târziu, când am făcut urmarea filmului Paradise Lost, Paradise Lost 2: Revelations, ne-au permis să le folosim muzica, fără să ceară nici o plată în schimb, nici de data asta.
Ce v-a îndemnat să faceţi un film despre trupă?
Berlinger: Nici unul dintre noi nu ascultase cu adevărat heavy metal înainte de a face Paradise Lost, dar când am început să ascultăm cu adevărat, am devenit admiratori ai muzicii trupei Metallica, şi am devenit şi mai conştienţi de istoria lor fascinantă şi furtunoasă. De asemenea, ne-au trezit interesul şi vastele armate de fani, care sunt absolut fanatici pentru această formaţie. Am fost întotdeauna fascinaţi de subcultură, iar fanii Metallica se califică cu siguranţă. În 1999, am realizat o serie de emisiuni pentru VH-1 despre fani extrem de devotaţi numită "FanClub", şi Metallica şi fanii săi au devenit primul subiect pentru această serie. Aceasta a fost prima dată când am filmat formaţia – am reuşit să-i cunoaştem un pic mai bine şi toţi am savurat această experienţă. Au fost mulţumiţi de emisiunea de la VH-1, şi am început să vedem posibilităţile pentru colaborarea viitoare.
Sinofsky: De la Paradise Lost am vorbit în mod neoficial cu Metallica despre posibilitatea de a face ceva la un anumit moment, dar nu am mers mai departe de emisiunea de la VH-1. Mereu am spus că dacă ar fi să facem vreodată un film adevărat despre ei, am avea nevoie de acces total, iar ei nu ar putea să facă nimic ieşit din comun sau sacru. Ei au înţeles foarte bine acest lucru, dar nu s-au simţit niciodată pregătiţi să se deschidă public în acel fel.
De ce aţi început să filmaţi în momentul respectiv?
Berlinger: În ianuarie 2001, tocmai îmi luasem ţeapă făcând Blair Witch 2. A fost o experienţă destul de neplăcută, cei de la studio mă obligau să fac schimbări împotriva dorinţelor mele, astfel încât criticii s-au arătat nemiloşi. Am petrecut două luni după lansare ghemuit în poziţia fetală, până când Bruce şi nevasta mea m-au convins să mă ridic şi să mă scutur de praf – făcusem nişte filme bune şi cariera mea nu se sfârşise. Ca să mă conving de aceste lucruri, m-am uitat iar la Paradise Lost, după mulţi ani. Auzind muzica celor de la Metallica în film mi-am reamintit de discuţia pe care o avusesem cu trupa în legătură cu un eventual proiect comun, şi am hotărât să reiau ideea. Aşa că l-am sunat pe Lars şi pe cei de la Q-Prime, care au spus că Jason [Newsted, fostul basist al trupei] se pregătea să părăsească trupa, ei erau pe punctul de a începe înregistrările la un nou album, aşa că e posibil ca momentul să fie bun pentru turnarea unui film.
Sinofsky: Elektra [casa de discuri a trupei] era dispusă să strângă bani ca să finanţeze un documentar care să fie lansat în acelaşi timp cu noul album Metallica. Plănuiau să lanseze documentarul pe DVD şi/sau să îl vândă la licitaţie televiziunilor pentru a preceda lansarea albumului. Iniţial, am abordat filmul ca fiind un fel de film corporatist rock 'n' roll (am regizat şi filme şi reclame corporatiste în plus faţă de proiectele noastre), dar ne interesa şi să imortalizăm o trupă în schimbare, să arătăm cum au făcut faţă plecării lui în mijlocul turnării unui documentar despre înregistrarea unui album cu privire la procesul creativ al trupei Metallica. Deşi noi am sperat mereu ca proiectul să devină ceva mai interesant decât cel pentru care fusesem angajaţi, nu ştiam că plecarea lui Jason urma să dea naştere unor schimbări în interiorul trupei.
Când aţi realizat că va fi mai mult decât un documentar despre înregistrarea unui album?
Berlinger: Când te apuci să faci un film cinema-verité, nu ştii ce se va întâmpla. Ştiam că ne puteam baza pe înregistrarea albumului în ceea ce priveşte structura filmului – fără nişte posibilităţi structurale clare, poate că am fi ezitat să începem turnarea. Ne-am asigurat şi de faptul că vom avea acces complet la şedinţele trupei cu [terapeutul/ instructorul de îmbunătăţire a prestaţiei] Phil Towle, şi ideea că cea mai tare trupă de heavy metal a tuturor timpurilor făcea terapie de grup era de asemenea material bun de documentar. Când i-am văzut pe Lars, James şi pe Kirk interacţionând în cadrul acelor şedinţe am avut primele bănuieli că am putea fi puşi în faţa unui eveniment cu adevărat special.
Sinofsky: Turnam de doar câteva luni când James s-a dus pe neaşteptate la reabilitare. În film este o scenă în care el părăseşte studioul de înregistrări de la Presidio. După ce am filmat-o, nimeni nu ştia dacă pleca într-adevăr. Din momentul în care a ieşit din acea cameră, nimeni nu l-a văzut timp de câteva luni. În afara faptului că ne făceam griji pentru el şi pentru familia sa, eram îngrijoraţi şi în ceea ce priveşte viitorul filmului. Nu prea ştiam ce să facem, şi nici ceilalţi nu ştiau – nici Lars, Kirk, şi nici cei de la Elektra sau de la Q-Prime. Aşa că am continuat să turnăm.
Atunci cum aţi putut avansa în ceea ce priveşte proiectul, din punct de vedere practic?
Berlinger: Când am realizat că perioada de aproximativ nouă luni preconizată pentru înregistrarea albumului urma să se prelungească semnificativ, cei de la Elektra era nerăbdători să câştige cât mai mult din investiţie şi voiau să lanseze ceva care să coincidă cu lansarea albumului ca să crească vânzările, aşa cum se plănuise de la început. Dar în acel moment, înregistrarea albumului era doar una dintre poveştile pe care vroiam să le spunem. Până atunci, filmasem trecerea trupei prin nişte momente extraordinare, şi imortalizasem o spontaneitate şi nişte emoţii uimitoare. În plus, deşi Elektra era co-proprietar al filmului, trupa ne trata de parcă aveam dreptul la ultimul cuvânt în ceea ce priveşte montajul final, cum se întâmplase în cazul celorlalte documentare pe care le făcusem, aşa că ne simţeam ca şi cum era vorba de ceva special. Dar acum casa de discuri voia ca noi să terminăm filmul înainte ca povestea să ia sfârşit şi să o lansăm la televiziune, scurt circuitând montajul, răpindu-ne astfel timpul de care aveam nevoie pentru a crea filmul pe care ştiam că îl putem face. Voiau să îl tăiem în mai multe părţi şi să îl difuzăm la TV cu pauze publicitare şi să cenzurăm toate înjurăturile, într-o nouă formă de reality television. Deşi amândurora ne place The Osbournes, noi vedeam proiectul acesta ca un fel de antiteză la această emisiune, şi acum era pe punctul de a fi transformat în ceva care urma să fie consumat, depăşit şi uitat. Şi nu în ultimul rând, ca să ne conformăm planurilor de lansare a celor de la Elektra şi să respectăm data de lansare a albumului, ar fi trebuit să terminăm proiectul înainte ca povestea să ajungă la final! Dacă iniţial fusesem atât de încântaţi de potenţialul acestui proiect, acum ne plângeam de faptul că irosisem peste doi ani din viaţa noastră pe o versiune incompletă a ceea ce ne dorisem să realizăm. De fapt eram nemulţumiţi de situaţie şi eram de părere că filmul şi trupa meritau mai mult decât atât, mai ales după ce riscaseră expunându-se atât de direct camerelor noastre. Dar era de înţeles şi faptul că Elektra aveau propriile planuri, mai ales în cadrul actualei industrii a caselor de discuri.
Sinofsky: Era o situaţie clasică în care Arta era pusă faţă în faţă cu Comerţul. Nu ştiam ce să facem, dar credeam în materialul nostru. Aşa că ne-am dus la San Francisco şi am arătat trupei câteva scene deja montate. Nu mai văzuseră nimic înainte, dar au fost de acord că ce aveam era mai mult decât un filmuleţ promoţional pentru Metallica sau pentru noul lor album. S-au hotărât că nu au nevoie de sprijinul unei emisiuni TV să-şi vândă albumul sau imaginea, şi erau încântaţi de potenţialul viziunii noastre asupra filmului. Spre uimirea noastră, au cumpărat şi partea aflată în proprietatea Elektra, şi ne-au trimis să facem ce credem noi că e mai bine de făcut pentru film, şi să nu ne grăbim. Am fost foarte impresionaţi de curajul lor. În final, St. Anger s-a vândut în milioane de copii şi a ajuns în fruntea topurilor în 30 de ţări fără ajutorul promoţional al unei emisiuni TV.
Credeţi că filmul ar putea interesa oameni cărora nu le pasă sau nici măcar ne le place Metallica?
Berlinger: Când am demarat acest proiect, ne închipuiam că vom face ceva care nu va interesa decât fanii Metallica. Pe măsură ce lucrurile au evoluat şi ne-am trezit în mijlocul şedinţelor de terapie, care au fost intense şi emoţionante, am realizat că cei care ar putea avea obiecţii ar fi chiar fanii Metallica. Filmul se bazează foarte mult pe relaţiile interpersonale şi pe introspecţie. Vor vrea fanii, care îi admiră atât de mult, să îi vadă ca pe nişte oameni obişnuiţi, cu probleme, şi din punct de vedere personal dar şi creativ, mai degrabă decât personajele "Monştrii Rock" de pe scenă? În plus, membrii trupei sunt ei înşişi în film, şi, câteodată, ai putea să te îndoieşti de ceea ce fac sau spun. E posibil ca acest lucru să displacă fanilor, care îi văd ca pe nişte figuri mitice? Am organizat totuşi o vizionare pentru un grup de fani în urmă cu câteva luni şi reacţia a cestora a fost pozitivă. Unul dintre ei, în special, un tată tânăr, a spus că a fost foarte emoţionat şi inspirat când i-a văzut pe membrii Metallica luptându-se cu aceleaşi probleme cu care se luptă şi el. A spus, "Dacă James Hetfield îşi poate reface viaţa şi se poate menţine pe drumul cel bun, atunci pot şi eu. Asta mă face să ţin la el şi mai mult."
Sinofsky: Deşi filmul este evident despre Metallica, pe noi nu ne-a interesat să prelucrăm istoria trupei sau să facem o prezentare directă sau să îi prezentăm în dimensiuni mitice. Unul dintre lucrurile care ne-a intrigat în ceea ce priveşte Metallica a fost longevitatea lor. Cântă o muzică foarte intensă, fără a o lăsa mai moale, de peste douăzeci de ani. Şi nu sunt o trupă învechită – au rămas vii din punct de vedere muzical şi continuă să stabilească noi standarde, depăşind trupe mai tinere. Ne-a plăcut şi ideea că oamenii aceştia ajungeau la vârsta mijlocie, se aşezau la casele lor, întemeiau familii, şi depăşeau clişeele stilului de viaţă rock'n'roll pentru care fuseseră cunoscuţi până atunci. Şi eram interesaţi să explorăm personalităţile acestor oameni care au fost celebri pentru întreaga lor viaţă adultă. Nu e obligatoriu să te intereseze Metallica ca să te intereseze aceste idei, dar cred că e posibil ca filmul să mai atragă câţiva fani noi ai muzicii Metallica.
Care a fost reacţia celor de la Metallica în ceea ce priveşte filmul?
Berlinger: În trecut, nu arătasem niciodată nici o secvenţă subiecţilor noştri înainte ca filmul să fie gata. Totuşi, în acest caz, subiecţii noştri ne erau şi clienţi, aşa că aveam o obligaţie. Când le-am proiectat pentru prima dată o parte în septembrie 2003, eram în producţie de mai bine de doi ani, şi ei chiar nu văzuseră nimic în afară de o grămadă de scene scoase din context, aşa că eram destul de emoţionaţi înainte să le arătăm filmul, care, la un moment dat, avea trei ore şi jumătate (am filmat 1600 de ore în total!). De la început, le-am spus că orice s-ar întâmpla, filmul va fi adevărat, aşa că, în ciuda încrederii reciproce ce se dezvoltase între noi de-a lungul anilor, eram îngrijoraţi că ar putea avea ceva obiecţii la ceea ce urma să arătăm.
Sinofsky: Când s-a terminat vizionarea, eram copleşiţi. Le-a plăcut. Au spus, " Aţi făcut ceea ce aţi spus că veţi face. Acesta este adevărul". Ne pregătisem pentru observaţii de genul, "Nu îmi place cum arăt în scena asta – tăiaţi-o," sau, "Am jucat prost în scena asta – tăiaţi-o". Dar nu a existat nimic de care să le fie frică. Le-am dat fiecăruia câte o copie VHS a montajului preliminar să o ia acasă, ca să o poată urmări din nou şi să o digereze. James nici măcar nu şi-a luat copia sa. A spus, "Nu, mulţumesc, am văzut-o. Am încredere în voi." Eu încă cred că el nu a văzut versiunea finală, şi îi convine aşa. Rob a avut vreo două chestii mici pe care ni le-a spus imediat după prezentare. Câteva zile mai târziu, Kirk a avut câteva observaţii minore, iar observaţiile lui Lars au îmbunătăţit filmul mai mult decât unii directori cu care am lucrat, dar nici un comentariu de-al lor nu a reflectat vreo grijă privitoare la prezentarea a ceea ce s-a întâmplat cu adevărat în timpul deselor momente dificile pe care le-au petrecut în faţa camerelor noastre.