Venit de la Bucureşti, avocatul Andrei (Anghel Damian) - fiul decedatului Toma (Vlad Ivanov), judecător puternic de provincie - urcă în taxi şi cere să fi\e dus pe strada Emil Racoviţă, la numărul 45. Cei care locuiesc în Cluj ştiu că aceasta e o stradă importantă, frumoasă. Dar detaliul de faţă e neimportant în economia atât a filmului cât şi a relaţiei lui cu spectatorul universal (care nu locuieşte în Cluj), căruia, până la urmă, trebuie să îi fie adresat un astfel de proiect, care probabil că va fi proiectat în multe locuri. Casa de pe strada Racoviţă nu mai apare ulterior - oricum, nu devine un personaj important - şi ce face Damian prin această subliniere este doar să spună că Toma locuia într-o zonă de oameni bogaţi, puternici, care probabil că au mulţi duşmani (?), aluzie pe care filmul o repetă insistent, dorind să fie însă reţinut, să nu trădeze directeţe. O falsă reţinere, aşa cum mai sunt şi altele, pe urmă. Între aeroport şi acest conac, taximetristul - un ţigan, interpretat de Toma Cuzin (genul de clişeu deja răsuflat de cinematografia autohtonă), care locuieşte într-un cartier aflat la cealaltă extremă (mizer, sărac, dărăpănat, unde probabil utilităţile nici nu prea funcţionează, ar sugera filmul) - prinde prilejul (căci cursa trece prin acest cartier al lui), se scuză şi îl roagă pe Andrei să oprească puţin acasă, pentru că soţia i-a fugit de acasă de ceva timp şi el a rămas singurul care îşi poate verifica odraslele. Anca Damian - care după proiecţia de la Cluj a subliniat că nu o interesează politica defel - face tocmai un comentariu social-politic: iată, omul fără şanse, venit din mahala, încearcă totuşi să se adapteze rigorilor lumii, face şi el ce poate să fie acceptat şi să poată supravieţui. Contrastul creat e însă gratuit şi, în aceste condiţii, fals. Acest taximetrist nu reapare apoi în poveste, e doar o marcă ideologică pe care Damian o montează în film pentru a-i ieşi pasienţa. Pare că spune, iată, există necăjiţi destui, ce-ar fi să îi compătimim.
De fapt, toată lumea trebuie compătimită în acest film. Şi bogaţii, şi săracii. Fiecare, din alte motive. Ioana, personaj jucat de Olimpia Melinte - fostă parteneră a lui Andrei, mamă al unui copil căruia nu ar prea vrea să îi dezvăluie tatăl; să fie chiar Toma?! sugerează filmul fără să vrea să fie intruziv sau clarificator, dar fiind tocmai astfel -, aşadar, personajul Ioana se întâlneşte complet întâmplător în gară cu Andrei, iar asta trezeşte şi alte trame, pe lângă, bineînţeles, prima şi cea mai importantă (declanşatoarea), moartea tatălui.
Drumul pe care Andrei îl face cunoaşte tot felul de astfel de clişee montate destul de inabil în poveste. Urmează momentul de tip bunul samaritean, când Andrei îi oferă o sută de lei unui cerşetor, ca pe urmă acesta - dorind să îi ia toată mâna - îl atacă. Dar Andrei e mai robust şi învinge. Andrei e un luptător. Andrei nu e prost. Andrei vrea să afle adevărul. Noi trebuie să fim ca Andrei, arhanghelul coborât în Cluj pentru a pune lucrurile în ordine. Anca Damian face în Perfect sănătos - fie că vrea să recunoască sau nu - zeci de comentarii politice, de rasă şi de gen. În sinea ei, pare a fi tipul de om care judecă şi simte că are dreptul de a da verdicte, dar de pe o poziţie mascat imparţială, mimând distanţa. Discursul ei din film şi cel din afara lui se contrazic reciproc.
Vedem pe urmă cum Andrei ar vrea, în doar câteva zile, să îi descoasă pe toţi. Dar lucrurile nu sunt atât de simple. Ce poate face el este doar să îşi creeze propria realitate. El caută o realitate cu care să poată trăi, cum recunoaşte la un moment dat - una din puţinele replici mai inteligente, mai gândite.
Aceste câteva momente narative menţionate mai sus nu reprezintă toate poticnelile filmului. Evident că la restaurantul unde tatăl lui Andrei a murit - în urma unui atac de cord dubios, care nu prea putea fi atac de cord, din moment ce în fix aceeaşi zi (altă mare întâmplare!), el îşi făcuse un control la inimă - aşadar, la acest restaurant, materialul camerelor de filmat a fost sustras de o colegă a lui Toma, înaltă, pe tocuri, alt prototip care, crede Damian, funcţionează. Ei bine, nu. O fi funcţionând la seriale poliţiste de categorie B, dar pretenţiile de autor pe care le etalează regizoarea se bat cap în cap cu alegerile narative şi dialogurile false pe care le gândeşte. Această contradicţie de fond nu poate fi trecută cu vederea. Există multe inadvertenţe în Perfect sănătos şi nici nu putem spune care e mai strigătoare la cer. Toate sunt, în felul lor, la fel de nefericite. O fi filmul plasat narativ în Cluj, dar o mare parte a personajelor se comportă ca la Bucureşti. Şi asta nu e o judecată de valoare de genul Clujul e mai bun ca Bucureşti sau viceversa, ci mai degrabă o constatare. Anca Damian, clujeană prin naştere, o fi uitat probabil că în acest oraş majoritatea oamenilor nu folosesc apelativul "boss", iar băieţaşii de cartier ai urbei au o atitudine diferită faţă de cea a celor de peste Carpaţi. E pur şi simplu o realitate culturală. Fiecare regiune, cu specificităţile ei. Un autor, cum se consideră Anca Damian, ar trebui să fie mai atent la aceste nuanţe, care, până la urmă, validează sau nu un astfel de proiect cu pretenţii intelectuale. Proiect care caută să fie sensibil şi să se construiască în mod fluid. Or, Perfect sănătos reuşeşte să se anuleze cu (aproape) fiecare scenă montată în acest thriller care se păstrează astfel pe linia unui rateu de la început până la sfârşit.