Et in Arcadia e(r)go - Festivalul Enescu, 2017

O stranietate de deşert lunar. Sunete prelungi, în întoarcere secvenţială, bizare, enigmatice. O descoperire de reliefuri, de alternări în crescendo şi vivacitate schimbate în tonuri groase de violoncel, perforate de strigătul ascuţit, preistoric, de arheopterix al viorilor. Un fel de incursiune în timpuri antediluviene, în căutarea reptilelor care scuturau pământul cu pasul greu, de piatră bazaltică. Cu descoperiri succesive de urme ciudate, prin vegetaţia luxuriantă lovind braţele, lăsând fine semne de trecere, zgomote îndepărtate de pui flămânzi în aşteptarea hranei. O continuă înaintare spre aflare, spre descompunerea luxuriantului în mostre simple, cognoscibile. O muzică de poem vizual, cu note desenând forme ciudate, dar aproape familiare, de un comun nelămurit, nedesluşit din cauza întretăierilor fără oprire, dar care lasă sentimentul că, descurcându-le firele, piesele s-ar potrivi într-un puzzle complet articulat. Un desen din care lumina nu are timp să evadeze, să structureze, ci suprapune contururi peste contururi, axe peste axe, după o logică intrinsecă, după un plan arhitectural precis trasat, dar păstrat într-un seif cu cifru necunoscut. Patru instrumentişti respirând în ritmul cu paşi foarte largi ai scriiturii muzicale, atenţi să nu calce peste arabescul prelung, subţire, ca un vaiet de prăpastie fără capăt, al Vivartei Doinei Rotaru.
  Excursii nesfârşite de arcuş, vocale melodioase, uşoare ca nişte pene de lebădă albă aruncate în aer şi secţionate în zbor, străpunse de cuiele grele ale consoanelor. Violoncelul, principala goarnă a terorii ce tulbură cuvintele în efortul de naştere, eşuată fără să găsească succesiunea, cadenţa. O complicitate a spaimei cu arcuşurile, o conjurare a agresării ritmului, bruşte furtuni în mijlocul oazelor de rotunjime netulburată. Apoi o declaraţie de vioară, hotărârea de a ţine piept agresiunii, şi răspunsul comun, în intrare progresivă a violei şi violoncelului. O stare de tensiune continuă, ascensionată în planuri curbe, helicoidal, cu pauze de linişte pe fiecare palier al urcării, şi revigorări imediate, nelinişti amestecate cu decizii. O angoasă ce stăpâneşte în sunetul de o stridenţă stăpânită al viorii, decisă să nu fie secondată, să domine, să răspundă la prima intenţie de subminare. Şi violoncelul, în bipolaritate reflectivă, grav-delicată. O încordare stagnantă, ce nu-şi găseşte nici descărcare, nici adversar care să-i aprindă apogeul, zbatere de fluture într-un pahar întors, disperată, dar care nu renunţă la încercarea de trecere dincolo de peretele limitant, chiar şi în moarte. O privire de deasupra, de foarte sus, din ochiul sec al inefabilului, o privire rece, directă, calculată, îngheţând orice iluzie de eliberare. O privire a unui ucigaş fără armă, care-şi înfăptuieşte crima în gând, absorbind toate detaliile zbaterii, anticipând moartea, sorbindu-i paşii, încremenind în lungi pauze de aşteptare tensionată, sacadată. Lovind din nou şi din nou cu privirea, cu anticiparea, cu dorinţa, împietrindu-şi umbra, devenind umbră, dezlănţuind înfrigurarea sinistrei crime fără făptaş. Fluturele violei, obosit, aproape învins, în repetarea continuă a pauzelor largi de tăcere. Un final parcelat, divizat, de moarte care nu se hotărăşte să-şi culeagă sufletul, istovindu-l, lăsându-l s-o cheme, într-o unică dorinţă, ruminată până la epuizare, în ultima notă, de dezlegare finală, a Cvartetului de coarde de la miezul nopţii, al lui Octavian Nemescu.
  Dinamic, excesiv, un dans care începe categoric, cu umbre grave intercalând pasaje subtile, de normalitate, de asigurare. O nuanţă combustivă de explozie în pregătire, flamă neaprinsă, în punctul de iscare, o legare de fraze în inele largi, dar bine ancorate. Vioara întâi, apoi viola, topind melodia în fire, tentând lirismul în neliniştea acompaniamentului. Privire ridicată spre urcare, coborâtă fără a porni pasul. Vioara dubitativă, dând tonul indeciziei, al ocolirii soluţiilor, al micilor frici care încolăcesc fin, treptat, perfid decizia. Temeri haotice, ca un cuib de şerpi care nu se mai recunosc în amestecul de trupuri, se împletesc în corzi groase de carne rece. Un discurs care-şi caută drum, care-şi adună suporturi construind un eşafod, cu elanul unei roţi de moară obligată la rostogolire chiar şi în epuizare, dar răcorită de energia apei care-i îngână sforţarea, într-un final de allegro non troppo, ma pasionato din Le Grand Quatuor al lui Leo Samama. Urmat de un scherzo alternând câteva note într-o excursie aproape distonică, limpezită de găsirea unui traseu. Şi virarea spre înfrigurare a violei şi violoncelului, crescută în stranietatea viorilor şi încoronată în acorduri groase, în succesiune suplă. O neîntreruptă combinaţie de încordare febrilă şi linişte aparentă, strecurate prin sita densă a contrastului. Şi molto lento, desfăşurat pe un câmp fără margini, prin care avansarea e precaută, simţind relieful piatră cu piatră, cărare cu cărare, urmând iluzia unei miresme, de volbură albă înlănţuind picioarele. O poezie a nefirescului, a nedescrisului, un ritm inconstant, dar prezent, un vers alb lipsit de adjective. Iar allegro non tropo, ma giocoso, deznodământul, ridicat pe linii şi unghiuri ferme, tangibile, respectând predictibilul, forma, cu conturul tras de toate patru instrumentele, un anunţ de dulce izbândă, şi un ultim pas, cu ochii închişi în pizzicatoul unison şi liniştea deplină a certitudinii.
  Cu cele trei bucăţi muzicale alese pentru concertul susţinut în cadrul Festivalului George Enescu 2017, Cvartetul Arcadia şi-a asumat o întâlnire diferită cu publicul. Două dintre compoziţii, a Doinei Rotaru şi a lui Leo Samama, sunt foarte recente, iar cea a lui Octavian Nemescu are doar două decenii mai mult. Deci muzică contemporană cu ascultătorul tânăr, sonorităţi cu care urechea versată în muzică clasică e posibil să fie mai puţin obişnuită, fiind cu atât mai mult de apreciat curajul clujenilor din Arcadia de a nu ceda tentaţiei de a urma cărări bătute, chiar dacă sunt atât de plăcute şi ar fi fost bătute în alt fel, cu altă amprentă, cu altă intensitate, cu altă înţelegere. Poate că ora la care a fost programat (16, într-o zi de joi) concertul nu a fost cea mai ofertantă, dar tot ar fi fost o bucurie regăsirea, dacă nu a unui public obişnuit cu muzica de cameră, acum în căutarea variaţiei, a noutăţii, măcar a unei grupe mari de studenţi de la universitatea aflată două străzi mai departe de Sala Radio. Pentru că e muzica timpului lor, a timpului nostru, pentru că ar fi minunat să o cânte, pentru că vor dori să-şi vadă publicul propriu reacţionând, participând, oferind căldură şi receptare la ceea ce vor scrie ei sau colegii lor. Şi, în primul rând, pentru virtuozitatea cunoscută a cvartetului, pentru că felul în care au cântat Ana Török şi Răsvan Dumitru la vioară,  Traian Boală la violă şi Zsolt Török la violoncel nu putea fi decât exemplar. O execuţie şi o prezenţă rafinată în ani de concerte, de concursuri de interpretare şi de muncă împreună, în sensibilităţi acordate la maximum, perfect armonizate. Modul în care fiecare instrumentist a trăit partitura a meritat fiecare secundă a timpului petrecut în compania lor. Iar muzica contemporană are locul ei, de înţeles şi de audiat, şi un drum care trebuie încurajat nu doar pentru că pare, acum, o cenuşăreasă în aşteptare de prinţ, ci pentru că e plină frumuseţe, de semnificaţie şi imaginaţie.