Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul de film documentar Astra Film Festival, 2017

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Rescrierea poveştii prin amintire - Er Sie Ich / El, ea, eu la Astra Film Festival, 2017


octombrie 2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
"Toate familiile fericite seamănă între ele. Fiecare familie nefericită este nefericită în felul ei" scria Tolstoi. La începutul Festivalului de Film Astra 2017 recitesc această frază în textul curatorial al secţiunii intitulate Tablou de familie. Mă opresc puţin şi zâmbesc. Să fie aşa oare?...

În seara aceasta (18 octombrie 2017) am vizionat documentarul realizat de Carlotta Kittel intitulat He She I / Er Sie Ich / El, ea, eu (Germania, 2017, 88 min). Realizezi din primele cadre că El e Tatăl, iar Ea e Mama - aceasta în cazul în care titlul v-a trimis cu gândul la un triunghi amoros. Însă nu înseamnă că filmul nu este, sub o formă sau alta, tot despre iubire. Iubirea dintre doi oameni ce s-a terminat, cel mai probabil, înainte de a se maturiza. Produsul acestei relaţii eşuate (măcar în acest punct protagoniştii poveştii cad de acord) este regizoarea filmului, Carlotta, născută după despărţirea celor doi. Filmul este construit din interviurile pe care aceasta le ia părinţilor şi mai apoi le vizionează încrucişat, cu fiecare în parte. Tehnica aceasta îi convoacă pe protagonişti la un dialog prin intermediul materialului filmat. Montajul minuţios realizat îi acordă fiecăruia loc pentru a-şi spune propria versiune a poveştii, fapt care în viaţa reală nu s-a putut produce niciodată.

Trebuie să-mi mărturisesc slăbiciunea pentru documentarele în care regizorii pornesc de la subiecte ce le sunt intime. Deşi cred că putem fi, dacă ne propunem, cu toţii atenţi şi empatici la ceea ce se întâmplă în jurul nostru, vor exista mereu subiecte despre care unii pot vorbi mai bine decât o fac alţii, tocmai pentru că le cunosc, le-au experimentat. E acea valoare adăugată de filtrul interior cel mai intim, unde lucrurile se aşază adesea eliberate de normele exterioare. Iar aici, cred că regizorii care abordează subiectele din această perspectivă au de câştigat. Carlotta Kittel cu siguranţă a făcut-o. De altfel, pe parcursul filmului, tatăl îi mărturiseşte că acest scenariu este posibil doar pentru că ea este regizoarea şi o asigură că în cazul în care ar fi fost vorba despre o altă echipă de producţie, cu siguranţă ar fi încheiat deja interviul.

La început, filmul îşi propunea să vorbească despre povestea celor doi părinţi, despre modul în care fiecare şi-a trăit propriile îndoieli, nesiguranţe şi, în final, nefericirea. Dar a ajuns să spună trei poveşti. Mama a fost o bună bucată de timp un părinte singur, trăind şi după 30 de ani cu gustul amar al abandonului în suflet - doar despre această parte s-ar mai putea face câteva documentare. Tatăl a rămas mereu cu povara unei decizii ce nu i-a aparţinut - îşi dorea familie, copii, dar nu cu Ea, drept urmare a pus în discuţie şi varianta avortului. Iar acest gând îl apasă chiar şi acum, când îi explică Carlottei că a ales să nu rămână cu o femeie doar pentru că aceasta urma să-i nască un copil. Dar, în acelaşi timp, regizoarea a spus o a treia poveste, una extrem de personală. După cum mărturisea la sesiunea de Q&A, la începutul proiectului ea şi-a dorit să-i pună pe cei doi să discute - chiar şi în acest fel - despre relaţia lor. Dar oare tot acest film nu este şi despre copilului care, la rândul său, nu a avut parte niciodată de o poveste coerentă despre apariţia lui pe lume? Pe parcursul proiecţiei nu am putut să nu mă gândesc că, în fond, acest film poate fi şi despre căutarea propriului drum, dar nu înainte de a privi înapoi, la ceea ce a fost.


Prezentarea de catalog vă va spune că este un film în căutarea adevărului. Regizoarea cu siguranţă nu şi-a propus acest lucru. În discuţiile de după film, ea a vorbit despre faptul că nu crede în existenţa unui singur adevăr. În fond, rescrii o realitate prin fiecare rememorare, iar ceea ce părinţii ei au spus reprezintă adevărul fiecăruia despre povestea lor comună.

Aş mai nota o observaţie corelată cu cercetarea în domeniul familiei. În ultimii doi ani am participat frecvent la conferinţe şi seminarii pe tema familiei şi am remarcat că bărbaţii cercetători aproape lipsesc din acest spaţiu de studiu. Văd că lumea documentarului nu e diferită: dintre cele şase filme încadrate în această secţiune, cinci sunt regizate de femei. Nu am să fac aceste calcule şi pentru alte secţiuni, dar ceva îmi spune că procentele arată puţin diferit. E o invitaţie de a medita asupra acestui subiect.

Iar la final, un gând despre secţiunea Tablou de familie: o aşteptam de ceva vreme. Ceea ce văd în documentarele despre familie - şi mă bucură - este că, deşi contextul şi societatea în care trăieşti îţi pot da cadrul general valabil în care familia se presupune că ar trebui să existe, în realitate aceasta are atât de multe alte forme, nuanţe şi experimentări, încât cred că subiectul nu va putea fi niciodată pe deplin epuizat. Aşadar, aviz amatorilor, fie femei, fie bărbaţi.

Întorcându-mă la citatul de la început mă întreb dacă sunt poveştile familiilor fericite la fel, iar cele ale familiilor nefericite sunt fiecare în felul ei. N-aş putea să cad de acord cu această afirmaţie. Cred că poveştile de familie sunt, la fel ca oamenii care le formează, diferite, indiferent de gradul lor de fericire sau nefericire. Şi poate tocmai asta le face un subiect atât de bun pentru un film documentar.

Dacă a reuşit acest film să-i facă pe cei doi părinţi să se asculte reciproc, să aibă o oarecare încheiere a poveştii, vă voi lăsa să descoperiţi vizionându-l, vineri, 20 octombrie 2017, de la ora 16, în sala Gong, Sibiu.




 Toate articolele despre Festivalul de film documentar Astra Film Festival, 2017


0 comentarii

Spacer Spacer