Ce am văzut şi simţit la Maratonul teatrului independent - Bucharest Fringe, 2017

Câteva gânduri despre Pulverizare, Molly Sweeney, De ce fierbe copilul în mămăligă, M.I.S.A.părut, Copii răi şi Sunt eu, Annabel

Despre Maratonul teatrului independent - Bucharest Fringe ştim că este unul dintre cele mai mari şi mai cunoscute festivaluri de teatru independent din România la ora actuală. Organizat de către asociaţia Teatrul.ro (înfiinţată în 2006 la iniţiativa unor tineri creatori din zona artelor spectacolului: Radu Popescu, Ionuţ Grama, Alexandru Secăreanu şi Cristina Găvruş), festivalul ajunge anul acesta la cea de-a 7-a ediţie şi se desfăşoară în perioada 30 septembri

e - 8 octombrie 2017.

Maratonul teatrului independent implică un maraton pe care îl faci tu cu tine, ca spectator. 15 spaţii neconvenţionale de joc şi teatre independente, ce găzduiesc 28 de producţii de teatru din Bucureşti, Cluj, Iaşi şi Galaţi. Un prilej excelent să te ţii în formă - atât pe plan teatral, cât şi fizic.

Atmosfera din teatrul independent este una extrem de prietenoasă. E ca atunci când îţi chemi prietenii acasă sau te duci tu la ei, vorbiţi lucruri de suflet, faceţi sau rememoraţi amintiri, atingeţi zone sensibile, râdeţi, plângeţi şi la final vă spuneţi "ce bine că ne avem unii pe alţii!" şi "noi vom face chestii mişto împreună". Maratonul teatrului independent e ca şi cum te-ai duce acasă la toţi prietenii tăi şi ai trece prin acelaşi proces, în fiecare seară. Te face să te simţi bine, te încarcă cu energie şi îţi aduce aminte că viaţa e mişto şi că se pot face lucruri măreţe dacă te înconjori de oamenii potriviţi.

Festivalul în sine este prietenos, mai ales cu studenţii şi elevii. Aceştia au acces la spectacole cu un bilet ce are un preţ modic de un leu. Cum se făcea mai demult pentru Ateneu. 2017 e primul an în care dau nas în nas cu Fringe-ul şi pot spune că dacă ar fi o răceală, m-aş bucura să mă îmbolnăvesc de ea mai mult de o dată pe an.

Aşa cum chiar ei relatează pe noul site (bfringe.ro), principiile care stau la baza Festivalului pleacă de la ideea că teatrul independent trebuie să fie înainte de toate un spaţiu al libertăţii artistice. Pornind de la asta, organizatorii Fringe aduc în faţa publicului bucureştean spectacole inovative, curajoase, cărnoase. Întâlnirea mea cu acest festival a fost ca o serie de screenshot-uri. Ca acelea pe care le fac prietenii tăi unor chestii interesante pe care le-au văzut şi ei. Aşa se întâmplă şi aici. Echipa de selecţie vede şi pune lumina pe tot ce e mai bun. Iar apoi, juriul de premiere pune ochii şi premiile pe cei mai cei. Dar oricum ar fi, acest festival este un mare premiu oferit pofticioşilor de teatru. Dacă nu te-ai intersectat cu teatrul independent până acum, acesta este momentul. El creşte şi merită să fie văzut.

Festivalul are la bază o competiţie, însă mai dispune de evenimente conexe şi secţiuni în afara concursului. Noutatea celei de-a şaptea ediţii este reprezentată de secţiunea Unconventional, dedicată spectacolelor în spaţii sau cu idei neconvenţionale şi este o secţiune cu participare internaţională. Celelalte secţiuni din festival sunt: One drama - dedicată one-woman/one-man show-urilor, Serile Teatrului Studenţesc - cu spectacole realizate de absolvenţii de teatru, ateliere, lansări de carte, proiecţii de teatru şi film.

Bucharest Fringe a pornit de jos, în 2010, cu bani puţini şi speranţă multă. În şapte ani, privind în urmă, vedem o evoluţie care îţi dă speranţă. Se poate. Teatrul se face cu bucurie. Şi cu prieteni. Am mai zis. E un cuvânt pe care îl voi repeta. "Prieteni".

După o selecţie dificilă, voi relata experienţa mea ca spectator la câteva din bunătăţile prezentate în cadrul Maratonului.

Pulverizare, al lui Andrei Măjeri, deschide festivalul la Apollo 111, în premieră. Un spectacol dinamic, pe un text al Alexandrei Badea (spectacolul face parte din proiectul iniţiat de Teatrul Apollo111 şi SUB25 - Satelit, un proiect dedicat regizorilor români tineri, pe texte de autori români contemporani), cu actori extrem de talentaţi şi foarte bine puşi în valoare. O scenografie expresivă, realizată de Alexandra Panaite, ca un ring; sau un acvariu; sau o cutie; sau un catwalk fără capete, fără sfârşit. Un ciclu al unor vieţi pornite şi conduse de haos. Se joacă cu simţurile şi simţirile tale. Te aduce într-o lume care nu îţi este neapărat străină, care te amuză şi te doare în acelaşi timp, pentru că ştii că e pe bune. Atmosfera pare că te duce într-o zonă strălucitoare, într-un spaţiu al proiectărilor de idealuri, unde lumina se pune pe tine ca într-un fashion show, iar tu eşti obligat în fiecare zi să arăţi excelent, să te porţi excelent, să mergi excelent, să zâmbeşti excelent, să clipeşti excelent, să respiri excelent. Chiar să îţi împlineşti nevoile fiziologice excelent. Tinde mereu spre excelenţă. Oamenii care ne sunt prezentaţi sunt corporatişti, dar nu e necesar să faci parte din lumea aia ca să te prinzi cum stă treaba. Modul în care Andrei Măjeri s-a jucat cu această lume a destinelor care se chinuie constant să atingă idealuri constant şi complex îţi lasă un gust dulce-amărui. Dulce, adică plăcut, îţi ia ochii, îţi aduce satisfacţii şi amărui, cât să nu îţi ridice nivelul glicemiei de entuziasm şi să te aducă înapoi cu picioarele în realitate.

Molly Sweeney se joacă la unteatru, în regia Sânzianei Stoican şi este o transpunere într-o lume pe care, iată că nici nu intenţionez să evit asocierea, nu o putem vedea. E greu de accesat pentru un văzător ''lumea'' nevăzătorilor, dar oare ne punem problema că acest lucru se aplică şi invers? Povestea lui Molly este emoţionantă şi îţi dă de gândit, pentru că o poţi transpune pe tine. De câte ori nu ai fost "îndrumat" să faci ceva ce nu ai vrut neapărat, dar totuşi ai făcut-o? Poate că instinctul tău spunea cu totul altceva, dar ai mers împotriva lui. Fără intenţii rele şi cu speranţa că va fi mai bine. Dar ce înseamnă mai bine? Urmărirea unor norme? Date de cine? Cine stabileşte ce e normal şi ce nu? Înseamnă "aderarea la normalitate" fericire? Scenografia este simplă, dar sugestivă, semnată de Valentin Vârlan. Trei personaje care spun o poveste tristă? Fericită? Aşa cum trebuia să fie? Candoarea cu care îţi este spusă povestea lui Molly îţi pătrunde în suflet şi devine foarte greu să îţi faci o părere despre ceea ce s-a întâmplat. Paradoxul constă în faptul că poţi vedea de ce în lumea nevăzătorilor se vede mai bine. În momentul în care vezi lucrurile complet diferit faţă de modul în care ai fost obişnuit, ţi se schimbă viaţa. Am rămas cu o replică sau, în orice caz, cu ideea ei - eşti entuziasmată sau înfricoşată de ceea ce va urma? Culorile pot deveni urâte şi greoaie. Depinde cum le foloseşti.

De ce fierbe copilul în mămăligă, la Green Hours. Edith Alibec este o actriţă care poate face multe, cu o jovialitate care te prinde şi te duce. Un farmec aparte, o energie de copil şi de femeie în acelaşi timp. Dana Paraschiv semnează regia acestui spectacol, decorul şi costumele. Două nume care pun cap la cap o lume. Spectacolul acesta este fix ca alimentul din titlu. Uşor, familiar, simplu, poţi modela din el, ca în copilărie, dar în acelaşi timp, dacă nu eşti atent, te poţi frige cu el. E dureros, deschide răni, dar pune repede miere pe ele. Ustură şi calmează, te poartă în lumi pe care Edith le ia din nişte contexte clare şi le rearanjează aşa cum vrea ea, cu inocenţă şi naivitate. Joacă, joc, joacă. Se joacă. Te joacă. Ne joacă. E joacă, până la urmă. E plăcut să o urmăreşti, te prinde vocea ei, uneori nu mai auzi povestea; te prinde expresia ei, uneori nu mai vezi ce face. Şi dintr-un punct nici nu mai contează. Te ia şi te duce cu ea. Şi tu o urmezi, pentru că îţi expune o poveste şi tu ai venit să o asculţi, iar ea ţi-a pregătit modalităţi diverse prin care să ţi-o prezinte. O asculţi şi mergi pe unde vrea ea să mergi. Şi acolo e plăcut. Sunt un fel de culise ale circului.

M.I.S.A.părut, de la Reactorul din Cluj este, până la momentul de faţă, crush-ul meu în materie de spectacol, atât în Fringe, cât, aş putea spune, şi în general. Ştii cum spui despre o mâncare că e făcută ca la mama acasă? Mare lucru nu e, să spui că "mamă, ce complex arată mâncarea asta!", ci pur şi simplu se întâmplă ca toate lucrurile să fie corecte, echilibrate şi să te anime. Gustul, în schimb, ăla e complex şi te trece prin tot felul de stări, îţi aduce aminte de diverse lucruri şi te plimbă într-o lume pe care tu o credeai cunoscută, doar că acum o vezi altfel. Mi-au curs lacrimi şi de râs, şi de plâns. Extrem de bine dozat, bine gândit, excelent realizat, viu. Elemente puţine care fac mult, costume rebele în cuminţenia lor şi o poveste care te duce cu mult tact către un o senzaţie pe care nu ştii exact cum să o descrii. E genul de spectacol pe care, dacă ar fi mâncare, n-ai mânca-o cu şerveţel. Te-ai băga în ea şi ai devora-o. Şi dacă se întâmplă să îţi rămână urme pe haine, poţi să spui "da, ştiu, dar a fost excelent!" Şi dacă ieşi transfigurat de la spectacolul ăsta, poţi spune acelaşi lucru. Se ia un caz cunoscut, din jurul scandalului MISA, se trece prin tot tacâmul, cu istoric, fir cronologic, extrase din presă, păreri, sugestii, reclamaţii, întrebări, răspunsuri... Taie "răspunsuri". Întrebări. Îţi place, dar totuşi e ceva uşor deranjant, pentru ca îţi dai seama că într-o asemenea poveste dramatică, nu e vina nimănui. Şi de aici măiestria! Textul semnat de Alexa Băcanu, regia Dragoş Muşoiu, scenografia Anda Pop. Reactor, Cluj. De notat şi de urmărit. Sunt tristă că nu am reuşit să îi văd mai devreme. Când îi prind, nu îi mai scap.

Copii răi de Mihaela Michailov, jucat la Teatrul Arte dell'Anima, aduce în scenă trei actori fresh, puşi pe treabă. Lucrul care m-a atras cel mai tare la spectacolul acesta a fost empatia, care s-a simţit din primul moment în care am intrat în sală. Cei trei, puşi în scenă de către Geanina Herghelegiu, într-un cadru aranjat de Ruxandra Manolovici, cred şi se pun cu totul în povestea pe care o spun. Poate că am putut observa acest aspect datorită faptului că publicul este foarte aproape de actori. Era o emoţie extra, care a dominat tot spectacolul. Un text ce tratează cu blândeţe un caz dureros şi nişte actori prin care trece totul şi lasă urme vizibile. E genul de poveste pe care îmi place să o văd pe scenă. Un statement cu privire la nişte evenimente care au loc mai des decât ne putem noi imagina în şcoala românească. O radiografie a unei generaţii blamate, întoarsă pe toate părţile, acuzată mult şi ascultată puţin.

Sunt eu, Annabel de Iulian Tănase, este o producţie Lightwave Theatre Company, care închide Maratonul Teatrului Independent. Oamenii ăştia trebuie ţinuţi minte, dar nu va fi greu - spectacolele lor sunt realizate cu păpuşi în mărime naturală şi sunt destinate publicului adult. Păpuşari iscusiţi şi talentaţi, adaugă, într-un mod cu totul inedit, culoare şi fantezie în teatrul independent. Este fascinant de urmărit şi îşi fac spectacolele asemenea unor magicieni. Diferenţa e că aici te prinzi cum fac, dar procesul este atât de meticulos, încât ajungi să crezi păpuşile cu totul. De la un punct încolo, păpuşa respiră şi tu respiri odată cu ea. Iată magia. Ştii că e păpuşă, dar totuşi nu te mai interesează. De unde deducem că este un produs bun. Povestea este emoţionantă, te poartă pe valurile amintirilor din copilărie, dar în acelaşi timp te ancorează într-o realitate pe care nu o poţi evita. O poveste despre viaţă şi timp, cum se întâlnesc şi cum relaţionează pe parcursul unui drum la capătul căruia se află o lumină, dar pe care o vom vedea numai la final. Până atunci, ne vom bucura de ea.

La sfârşitul Maratonului se vede o luminiţă pe post de check-point. Este gata pe 2017, dar ]n 2018 va veni cu nişte curse şi mai spectaculoase. O spune istoria. Din 2010 şi până acum, acest festival a crescut într-un mod impresionant şi este un model bun de urmat. Vocea acelor tineri care s-au pus pe treabă s-a auzit şi a răsunat puternic, cu ecouri până în prezent. Alergăm pentru teatru. Şi la propriu, şi la figurat. E o plăcere de urmărit, dar dacă decizi să participi, plăcerea se intensifică. Odată ajuns la Fringe, vei simţi nevoia să le spui şi celorlalţi. Împrăştie vestea şi ne vedem la anul!

Notă:

Pulverizare de Alexandra Badea
Regie: Andrei Măjeri
Scenografie: Alexandra Panaite
Cu: Smaranda Caragea, Ada Galeş, Alex Bogdan, Nicholas Caţianis
Producător: Apollo 111 & Maratonul Teatrului Independent

Molly Sweeney de Brian Friel
cu: Mihaela Trofimov , Constantin Cojocaru, Liviu Pintileasa
Regizor: Sânziana Stoican, Scenograf: Valentin Vârlan
Producător: unteatru

De ce fierbe copilul în mămăligă?, după Aglaja Veteranyi
Regia: Dana Paraschiv
Cu: Edith Alibec
Producător: Edith Alibec

M.I.S.A.Părut de Alexa Băcanu
Regia: Dragoş Alexandru Muşoiu
Scenografia: Anda Pop / Muzica: Danaga / Foto: Cătălin Grigoriu
Distribuţia: Cătălin Filip, Raluca Mara, Oana Mardare, Bogdan Bob Rădulescu
Mulţumiri: Gabriel Andreescu, Cornel Mihalache, Dana Crăescu, Cosmina Oprea, Marian Cobuz, Robert Antal
Producător: Reactor (Ckuj-Napoca)

Copii răi de Mihaela Michailo
Distribuţie: Ana-Maria Irimia, Raluca Jugănaru, Alin Potop.
Regia: Geanina Herghelegiu
Scenografia: Ruxandra Manolovici / Coregrafia: Alina Iacov Lazăr
Producător: Arte dell'Anima

Sunt eu, Annabel
Text: Iulian Tănase
Voci text: Constantin Cotimanis & Cristina-Andreea Ion
Distribuţia: Cristina-Andreea Ion, Petru Stratulat, Alexandra Mirescu, Dragoş Stanciu
Regia: Cristina-Andreea Ion
Producător: Lightwave Theatre Company