Concertul Orchestrei simfonice a Filarmonicii George Enescu din Bucureşti, din 27 octombrie 2017, desfăşurat la sala Ateneului Român, a fost dirijat de maestrul Horia Andreescu, iar programul a cuprins lucrarea simfonică Preludiu şi Fugă, op. 17 nr. 2 de Constantin Silvestri, Concertul pentru vioară şi orchestră în re major, op. 35 de Piotr Ilici Ceaikovski, solist Svetlin Rusev, poemul simfonic Till Eulenspiegel, op. 28 de Richard Strauss şi Uvertura solemnă 1812 de Piotr Ilici Ceaikovski. Corul Filarmonicii George Enescu a fost pregătit de dirijorul Iosif Ion Prunner. Concertmaistru invitat a fost violonistul Sergiu Năstasă.
În deschiderea serii muzicale auditoriul a ascultat Preludiu şi Fugă, op. 17a nr. 2 de Constantin Silvestri. Este o lucrare ce face parte dintr-un amplu proiect al compozitorului român, ce a fost scris între anii 1938-1956, intitulat Metamorfoze, pe texte de Ion Marin Sadoveanu. Proiectul cuprindea preludii, fugi şi intermezzi pentru balet, însă nu a fost terminat. Preludiul şi Fuga interpretate în concertul din 27 octombrie, în această formulă, a avut prima audiţie în anul 1945, sub bagheta lui George Enescu, fiind cea mai cunoscută lucrare a lui Constantin Silvestri. Există mai multe variante ale Preludiului şi Fugii op. 17: pentru pian solo, pentru orchestră de coarde şi pentru orchestră simfonică.
Dirijorul Horia Andreescu şi Orchestra simfonică a Filarmonicii George Enescu au oferit publicului de la sala Ateneului Român o variantă deosebit de vie a acestei lucrări, în care melosul bihorean putea fi recunoscut, cu toate că el era destul de sofisticat prelucrat, în special în Fugă. Am admirat dramatismul primelor două teme din Preludiu, în care armonia juca un rol covârşitor, iar mai apoi frumuseţea unei a treia idei muzicale cu tentă lirică. În variaţiunile acestui Preludiu zona culminantă beneficia de aportul instrumentelor de suflat de alamă, care, în discursul lor muzical, erau însoţite de instrumentele cu coarde, ce contrapunctau cu precizie tema etalată cu sonorităţi masive. În Fugă, am remarcat varietatea timbrală utilizată de interpreţi în divertismente.
Alături de acest opus 17, prea rar ne bucurăm de interpretarea altor lucrări ale lui Constantin Silvestri, precum: Cânturile nostalgice, Sonata pentru harpă, Trei piese pentru corzi, Dansuri româneşti din Transilvania, Concerte grossi, Sonata quasi una fantasia, Sonata breve pentru clarinet şi violoncel, Sonată pentru flaut şi pian, Cvartet pentru suflători de lemn, lieduri. Cvartetul nr. 1 a fost distins cu premiul II la Concursul George Enescu, în 1936, iar Sonata pentru violoncel cu Premiul I în 1937.
În continuare, am ascultat Concertul pentru vioară şi orchestră în re major, op. 35 de Piotr Ilici Ceaikovski, solist Svetlin Rusev. Uimitor acest solist bulgar. Posedă o tehnică fantastică, iar simţul său estetic este calat pe muzica romantică atât de cunoscută a lui Ceaikovski. Cântă cu o uşurinţă dezarmantă, Pur şi simplu se joacă pe vioară. Arcuşul îl ascultă în salturile sale pe corzi de parcă ar fi o baghetă de magician. Cadenţa primei părţi relua idei muzicale, însă împodobite cu acorduri, arpegii, fiorituri, triluri, bariolaje şi flageolete executate în spirit paganinian. Iar sunetul viorii Stradivarius aducea forţă, calitate, putere de penetrare, diversitate şi o mare bucurie acustică. Andantele din Canzonetta, cea de-a doua mişcare a concertului se desfăşura într-o mişcare cursivă. Vioara intona liniştit un fir melodic amintind de cântecul popular napolitan.
Violonistul îşi alegea tempo-ul ca un veritabil interpret de veac XXI - secolul vitezei. Paradoxal, în Finalul concertului de Ceaikovski, întreg spiritul muzicii era dominat de o ghiduşie acaparantă, virtuozitatea fiind doar veşmântul. Teme de factură populară sclipeau pline de temperament, cântate pe coarda gravă a viorii cu o vervă molipsitoare.
Svetlin Rusev a început studiul viorii cu mama sa, profesoară la Şcoala de Muzică din Ruse. În 1991 a plecat să studieze vioara la Conservatorul Naţional Superior din Paris cu Gérard Poulet, Devy Erlich, şi Jean-Jacques Kantorow. După ce obţine Premiul I în 1994, el continuă în ciclul de perfecţionare. Svetlin Rusev este laureat al mai multor concursuri internaţionale precum: Indianapolis, Long-Thibaud, Melbourne, Sendai (Japonia). În 2000 a obţinut distincţia Révélation Classique din partea Adami şi este laureat al Fundaţiei Natexis. Violonistul a fost invitat ca solist să cânte cu orchestre din SUA., America Latină, Asia şi Europa. A colaborat cu dirijori precum: Yehudi Menuhin, Myung-Whun, Leon Fleisher, Marek Janowski, Raymod Leppard, John Axelrod, Arie van Beek, François-Xavier Roth, Jean-Jacques Kantorow, Denis Russel-Davies, Lyonel Bringuer, Leo Hussain, Nicholas Milton, Emil Tabakov. Svetlin Rusev a realizat înregistrări cu lucrări de Pancio Vladigherov, Karl Amadeus, Hartmann, Grieg şi Medtner. Violonistul este Muzician al Anului 2006 şi a primit Lira de Cristal (2007). În prezent este concertmaistru al Orchestrei Filarmonicii Radio France şi al Orchestrei Filarmonicii din Seul, totodat[ activ#nd ca profesor de vioară la Conservatorul Naţional Superior din Paris. Svetlin Rusev cântă pe o vioară Stradivarius Camposelice din 1710, pusă la dispoziţie de Nippon Music Foundation.
La Bucureşti, Svetlin Rusev a fost aplaudat îndelung la terminarea Concertului de Ceaikovski. Artistul a beneficiat de un acompaniament foarte bun, interpreţii din ansamblul orchestral urmărind cu mare atenţie gesturile dirijorului Horia Andreescu, precum şi agogica solistului. Svetlin Rusev a oferit la cererea publicului o piesă de virtuozitate a unui compozitor bulgar.
După pauză, Orchestra simfonică a Filarmonicii George Enescu dirijată de Horia Andreescu a interpretat poemul simfonic Till Eulenspiegel, op. 28 de Richard Strauss. Este o lucrare romantică, monopartită, având un program de natură narativă. Compus între 1894 şi 1895, poemul, care a fost intitula Farsele vesele ale lui Till Buhoglindă, după o veche legendă ştrengărească - în formă de rondo - pentru orchestră mare, a avut prima audiţie la Köln. Este o lucrare simfonică în care Richard Strauss si-a demonstrat cu brio arta sa de orchestrator.
Publicul de la Ateneu a putut savura această muzică plină de strălucire şi umor muzical. Vedeai parcă în faţa ochilor, datorită motivelor muzicale prezentate, pe protagonistul Till, un personaj preluat dintr-o serie de povestiri scrise în anul 1511. Trăsăturile eroului erau amestecate: netot, ager la minte, farsor, burlesc, nepăsător ori băiat de treabă. De pildă, o povestioară din folclorul german sună cam aşa: "Odată a venit Till Eulenspiegel în Nürnberg şi a lipit pe poarta bisericii şi pe uşa primăriei un anunţ scris de mână, în care se dădea drept vraci iscusit, care poate lecui orice boală. În acea vreme spitalul din localitate era ticsit de bolnavi şi vraciul din oraş ar fi fost bucuros să-i dea cineva o mână de ajutor. De aceea i-a spus lui, Till că de va putea cu adevărat să le ajute bolnavilor, îl va răsplăti. Till îi răspunse că îi va pune negreşit pe bolnavi pe picioare şi ceru în schimb două sute de galbeni. El mai adăugă că, de nu-i va lecui pe bolnavi, nu va lua nici un ban. Vraciului i-au plăcut vorbele acestea şi i-a dat o arvună de 20 de galbeni. Till Eulenspiegel a venit la spital, a început a umbla prin toate saloanele şi întreba pe fiecare bolnav ce-l doare. Apoi, îi şoptea fiecăruia: «-Am să-ţi dezvălui o mare taină, dar ia seama să nu spui nimănui ce ţi-am zis eu.» Bolnavii se jurau că o să tacă şi atunci el adăugă: « - Ca să vă lecuiesc pe toţi, trebuie să-l arunc pe unul în foc, iar din cenuşa lui să prepar un leac pentru ceilalţi. Am să-l jertfesc pe cel mai bicisnic şi mai calic dintre voi, în schimb am să le ajut celorlalţi. Să ştiţi că la o oră anumită am să mă apropii împreună cu vraciul vostru de uşă şi am să strig: Care-i sănătos, să iasă afară! Vezi aşadar ca nu cumva să te ia cu somnul, căci ultimul care va ieşi, acela va fi jertfit.» Chiar şi cei care zăceau la pat şi cei calici nu voiau nici unul să se jertfească şi din clipa aceea erau numai ochi şi urechi spre a nu fi cineva din ei ultimul la apel. Şi când Till Eulenspiegel strigă, au luat-o la fugă chiar şi cei care nu se sculaseră din pat de zece ani. Cât ai zice peşte, spitalul se goli de bolnavi, fiecare din ei luând-o la sănătoasa şi ieşind glonţ pe poarta spitalului. Till Eulenspiegel ceru de la vraci suma făgăduită, zicând că se grăbeşte, deoarece este aşteptat şi în alte părţi. Vraciul cel bătrân fără prea multă vorbă îi dădu banii. Peste câteva zile bolnavii prinseră a se întoarce la spital, plângându-se de bolile vechi. Vraciul se miră: «- Cum se poate întâmpla una ca asta? Nu v-am adus eu vraciul cel iscusit, care v-a tămăduit pe toţi? Doar am văzut cu ochii mei cum alergaţi, fără ajutorul cuiva!» Până la urmă bolnavii îi povestiră totul şi vraciul îşi dădu seama că fusese păcălit. Însă Till era de-acum departe şi nimeni n-ar mai fi dat de urma acestui om peste măsură de isteţ şi vesel."[1]
Ascultam fascinat muzica aceasta a lui Richard Strauss, sugerând o lume plină de pozne amintind de Păcală. Cu câtă sprinteneală şi calitate timbrală a iniţiat cornul motivul muzical al lui Till! Mai apoi, am auzit o altă idee muzicală cântată minunat de clarinet: motivul sugerând râsul lui Till, care punea la cale o nouă şotie. Atmosfera se schimbă. Till trece călare printr-o piaţă unde răstoarnă marfa precupeţelor şi jigneşte un cleric teuton (violele intonează o frază muzicală). Mai apoi, flirtează cu nişte fete (se auzea tema iubirii la viori). Mai departe, Till îşi bate joc de nişte universitari (fagoturile interveneau). Într-o culminaţie sonoră a orchestrei, apărea un marş funebru, fiindcă Till fusese capturat şi condamnat pentru blasfemie. În faţa călăului el încearcă fără succes un dialog glumeţ cu acesta, dar văzând că nu are nici un spor, urlă disperat. Sunetele clarinetului sugerează cum Till este urcat în vârful spânzurătorii. Flautele subliniază momentul, apoi din nou clarinetul reia motivul iniţial al lui Till, însă, de astă dată, cu un aspect grotesc. Pizzicato-ul viorilor marchează clipa execuţiei. În final, s-a auzit un fir melodic din deschiderea poemul şi motivul muzical al lui Till, indestructibilul.
Seara muzicală de la Ateneu s-a încheiat cu Uvertura solemnă 1812 de Piotr Ilici Ceaikovski. Lucrarea a fost compusă în anul 1880, iar prima audiţie a avut loc în 1882, când se aniversau mai multe evenimente : 70 de ani de la victoria asupra lui Napoleon, inaugurarea Catedralei Mântuitorului de la Moscova şi deschiderea Expoziţiei ruse de arte şi meserii.
Uvertura a sunat grandios, dirijorul Horia Andreescu şi-a pus toată arta sa în slujba relevării unei muzici profunde. Corul Filarmonicii a potenţat impresia generală de solemnitate. Se auzea Marseillesa, în diferite momente ale desfăşurării, cu variate înfăţişări muzicale : puternică, mai poi slăbind. Imnul imperial se intercala cu măreţie. Sunetele clopotelor şi percuţia sporeau încleştarea.
O muzică romantică impresionantă.
NOTE
[1] http://zambetulinimii.blogspot.ro/2011/08/till-eulenspiegel-din-folclorul-german.html