Lumini şi trupuri - Iubire nesfârşită (Opus 73) & Le sacre du printemps

Acum un an, în toamna lui 2016, prin octombrie, începusem să lucrez la Lucia di Lamermoor, debutul meu ca scenograf pe scena Operei Naţionale Bucureşti şi printre persoanele cu care tot făceam cunoştinţă l-am întâlnit pe cel despre care auzisem că este venit de la Wiener Staatsoper, pe post de Coordonator Artistic Balet: Renato Zanella. La scurt timp după ce ne-am cunoscut mi-a propus, eu crezând că este o glumă: "Do you want to work together - The Rite... Stravinsky?; Yes, why not!?".

Au trecut multe luni de la acea scurtă discuţie, şi într-o seară, cred că după premiera operei Bal mascat, aflaţi în foaierul Operei unde sărbătoream evenimentul, m-a prezentat Doamnei Anita Hartig astfel: "Domnul Neculai este cel despre care ţi-am spus că o să facem împreună Le sacre du printemps. Amândoi am zîmbit, uitându-ne la Renato, cu înţelegerea pe care o ai faţă de un copil care-şi doreşte un cadou foarte mult, dar despre care ştii că mai este mult timp până îl va primi.

Dar povestea nu s-a oprit atunci. La începutul toamnei, undeva în octombrie 2017, Renato îmi spune: "Încep repetiţiile pentru Sacre şi în plus va fi şi Opus 73, Beethoven. Îţi dau două CD-uri cu spectacolele pe care le-am mai făcut să te pun în pagină cu conceptul."
"Bine", am răspuns, "dar cred că ştii că voi face cu totul altceva."
"Asta şi vreau."

Ştiam că repetă în fiecare zi în studioul de balet al Operei. Într-o zi m-am dus să văd, să simt pulsul şi astfel am intrat într-o atmosferă de lucru, de concentrare pe coordonarea mişcărilor, o lume a trupurilor ce urmau să deseneze urme vii din poveşti ale minţii.

Ideea combinării maiestuozităţii muzicii lui Beethoven prin părţile orchestrei, completată de voioşia lucidă a pianului, cu mişcarea aproape matematică a corpurilor alungite de rostirea poetică a trăirilor interioare era aceea de a convinge să deschidem porţile înţelegerii.

Dirijor subtil, deseori nevăzut, Zanella, coregraf cu experienţă, conduce echipa de balet a Operei Naţionale Bucureşti către lumi ale visurilor de dragoste, de prietenie, de împliniri şi ca într-un drum fantastic desenează, aici în faţa noastră, iubirea de noi, de viaţă.

Povestea fluidă Opus 73 («Iubire nesfârşită») cu intonaţii când grave, când puternice, când suave, se aşază pe podeaua scenei ca o ţesătură din trupuri frumoase, cu contur pictural.

Ascultând «scenariul» povestit de Zanella în mintea mea se contura din ce în ce mai clar spaţiul, locul acestei poveşti.
Un spaţiu?
O cutie neagră a cărei plafon să se sprijine pe coloane de lumini; soclurile acestor coloane, cercuri vii să ajute la ridicarea unui palat plin de stâlpi, obstacole prin care trupurile trec luându-şi pe ele străluciri albe.

Lucrul împreună lângă pupitrul de comandă lumini, ideile unuia curgând în ideile celuilalt, căutarea unor soluţii scenice care să ne uşureze calea către soluţiile finale, «cele mai bune» să spunem, şi, mai ales, fără costuri mari (în condiţiile în care acest «eveniment» nu era dorit, ba din contră, trebuia să fie încă o dovadă a neputinţei şi lipsei de profesionalism a echipei interimare a ONB. Dar, sic! dăruirea şi perseverenţa de luptătoare a Doamnei Beatrice Rancea au învins!), a demonstrat că întâlnirea a doi artişti adevăraţi, profesionişti, duce la rezultate de înaltă ţinută artistică.

Anul 2017 aduce pe diverse scene din Europa, Le sacre du printemps (Praga - National Theatre Ballet sau Paris - Opera National de Paris - Palais Garnier: Balanchine, Teshigawara, Bausch, între 24 octombrie şi 17 noiembrie 2017; Ce coincidenţă fericită!) la 104 ani de la premiera de la Paris, iar noi prin Opera Naţională Bucureşti ne «aliniem» şi aducem şi publicului nostru românesc capodopera lui Igor Stravinsky.

Punct, linie, dreaptă, plan, viziunea spaţiului, elemente ale geometriei euclidiene îmbinate cu elemente ale geometriei noneuclidiene ("Lobatchevski, Klein şi Poincaré au creat modele geometrice prin care putem trasa o infinitate de paralele la o dreaptă printr-un singur punct" şi apoi Riemann cu a sa geometrie hyperbolică sau cea sferică în care punctele sunt perechi ale punctelor de pe antipodul unei sfere, iar dreptele sunt mari cercuri, adică cercurile au acelaşi centru cu sfera^[i]) aşa am perceput întotdeauna baletul, dansul şi aşa am abordat creaţia lui Zanella.


Lumea mea, lumea arhitecturii (trebuie să-l citez pe Suo Fujimoto a cărui instalaţie Forest of Lights am văzut-o la Milano în 2016 şi care mi-a schimbat complet viziunea asupra spaţiului scenic, spaţiu ce mi-l doresc mobilat cu multe imagini virtuale, raze de lumini şi puţine corpuri solide), în care informaţiile circulă şi ne unesc mi-au creat baza punerii în operă a scenografiei-lumină. Un gând mai vechi.


În lumea aceasta a dinamicii scenice, aici unde imaginile parcă nu pot fi prinse de ochiul nostru, dar imaginile corpurilor în mişcare ne rămân întipărite în minte şi ne urmăresc, am găsit un prilej de reală creaţie şi de bucurie.

Opera Naţională Română a primit un dar de excepţie pe care sperăm să-l păstreze cu sfinţenie.

(17 noiembrie 2017, la o săptămâna de la premieră)