Proiecţia filmului va fi urmată de o discuţie moderată de Călin Boto şi Teona Galgoţiu, studenţi la specializările de Comunicare Audio Vizuală respectiv Regie Film, în cadrul UNATC.
Afişul Cineclubului este realizat de Anna Grozavu.
Filmul este bazat pe romanul omonim scris de James Leo Herlihy şi regizat de John Schlesinger (Darling, Sunday Bloody Sunday). Protagoniştii sunt Joe Buck (Jon Voight), un tânăr texan care se mută la New York, şi Enrico Salvatore "Ratso" Rizzo (Dustin Hoffman), care îl impresionează instant pe Joe prin faptul că pare că ştie cum stau lucrurile, dar în foarte scurt timp se dovedeşte că se simte la fel de străin în capitala tuturor posibilităţilor. Numele celor două personaje, Buck şi Salvatore, fac parte din seria de caracterizări destul de explicite a acestora - unul îşi începe aventura aruncând cu bani în toate părţile deşi a plecat din oraşul natal ca să se îmbogăţească, iar al doilea apare în film într-un moment în care, după structura clasică, ar interveni personajul care îl ia sub aripă pe protagonistul care a dat de necaz.
În contextul american al anilor '60 în care era foarte greu să ţii pasul cu toate mişcările militante pentru libertatea de exprimare - sexuală, artistică, emanciparea femeilor şi crearea unui context în care comunităţile minoritare să îşi poată face simţite prezenţa şi părerea -, explorarea cinematografică era în plin avânt, culminând cu căderea, în 1968, a Codului Hays, cod care instaurase o cenzură strictă asupra filmelor încă din 1930. Midnight Cowboy are secvenţe de sex sau în care se abordează subiectul în mod explicit, scene care înainte de anul 1969 n-ar fi ajuns sigur în montajul final. Alternând însă cu libertatea de a reprezenta teme cum ar fi prostituţia, drogurile, sexul şi sărăcia, se dezvoltă grija şi atenţia pe care le are Schlesinger faţă de personaje, care salvează filmul din direcţia teribilistă pe care spectatorii ar putea să o presupună citind sinopsisul. Această preocupare a regizorului faţă de diferitele etape prin care trec Joe şi Ratso se poate simţi prin încadraturile strânse în care îi filmează şi în detaliile expresive pe care le urmăreşte, cum ar fi modul în care aceştia mănâncă sau îşi aranjează hainele.
Dacă în prima parte a filmului e uşor să te laşi furat de estetica un pic kitschoasă reprezentativă pentru filmele americane de după căderea cenzurii (de exemplu zoom-out-urile smulse rapid din vitrinele magazinelor scumpe sau atenţia exagerată asupra picioarelor şi fundurilor femeilor de pe străzi), odată ce te obişnuieşti cu convenţia vizuală poţi să fii mai atent la căutările specifice ale lui Schlesinger, cum ar fi contrastul pe care îl construieşte constant între mizeria oraşului şi materialele sclipicioase ale upper-class-ului newyorkez sau raportul dintre Joe şi oamenii pe care îi întâlneşte, care se manifestă ca un frecuş constant, punctat cu glumiţe la limita dintre ghiont şi pumn, priviri intruzive şi stări accentuate de anxietate. Un alt element important la nivel stilistic şi narativ sunt flashback-urile şi reveriile lui Joe care sunt inserate pe parcursul filmului în câteva dintre momentele-cheie. Aceste inserţii funcţionează ca nişte supape în estetica mai sus menţionată (şi, implicit, în naraţiune), fiind colorizate ori luminos şi pastelat în cazul reveriilor, ori alb-negru sau în culori închise în cazul flashback-urilor mai violente ale lui Joe. De asemenea, montajul şi stilul de filmare în cazul lor e diferit, fiind editate foarte alert şi folosind mişcări de cameră haotice, într-un mod asemănător scurtmetrajelor americane underground care au început să primească atenţie din partea criticilor în acelaşi deceniu.
Naraţiunea avansează pe baza dezamăgirilor lui Joe faţă de american dream-ul spre care a pornit cu atât de mult elan, şi pe al compromisurilor pe care pare că şi le asumă tot mai maşinal, singura mângâiere venind din radioul portabil pe care îl ia peste tot cu el şi pe care nu lasă pe nimeni să pună mâna, în afară de vânzătorul de la amanet, într-un final. Deşi iniţial cei doi protagonişti par atât de diferiţi (antiteza vizuală dintre ei fiind în mod evident căutată şi construită pe nişte clişee cu impact imediat - Ken varianta cowboy şi şmecheraşul cu păr slinos), de-a lungul filmului par să se apropie tot mai mult de o simbioză. Deşi flashback-urile lui Joe cu fosta iubită au o prezenţă puternică în film, iar interacţiunile homosexuale par un compromis din disperare pentru bani, relaţia acestuia cu Ratso poate fi foarte uşor interpretată ca fiind una de dragoste, şi de altfel aşa a şi fost tratată în majoritatea cronicilor; iar Midnight Cowboy este în continuare considerat primul film cu tematică queer care a luat Oscar-ul.
Filmul nu merită văzut doar pentru rolurile iconice ale lui Voight şi Hoffman, pentru spiritul revoluţionar prezent în temă şi în alegerile stilistice, ci şi pentru că îşi permite o reflecţie asupra dez/echilibrului dintre glamour-ul, extazul, chinul şi confuzia prezente într-unul dintre cele mai importante momente de referinţă socio-politică şi culturală. O explorare a singurătăţii printre reclame gigante la Coca Cola şi Gillette care luminează intermitent personaje care la prima vedere n-ai zice că ar putea să coexiste în acelaşi spaţiu - de la oameni ai străzii bolnavi care se cotrobăie de bucăţele de ţigări, la modele îmbrăcate futurist în drum spre The Factory.