În ciuda acestor asemănări, nu la Dunkirk m-a dus cu gîndul Darkest Hour, ci la un film mai vechi, The King's Speech. Vi-l amintiţi cu siguranţă pe minunatul Colin Firth în rolul regelui George VI (care i-a şi adus Oscarul pentru interpretare în 2011). Privindu-l pe Gary Oldman în rolul lui Churchill din Darkest Hour, împiedicat la vorbă, ezitant şi mormăit, mi-am amintit de începuturile domniei regelui George VI şi dificultăţile lui de rostire, atît de bine redate de Colin Firth. Gîndul meu, bazat pe simpatia pe care le-o port celor doi actori, a fost că doi bîlbîiţi au salvat Europa.
Darkest Hour ne duce înapoi în timp, în mai 1940, la începuturile celui de-al doilea război mondial. Ţările europene cedează sau sînt pe punctul de a ceda una după alta în faţa Germaniei naziste. Franţa era aproape îngenuncheată, Marea Britanie pierdea la rîndul ei teren şi părea că nu are nici o şansă de a rezista de una singură. Istoria avea nevoie de un om providenţial care să îi ţină piept lui Hitler. A fost aproape o minune faptul că el a existat cu adevărat, cîtă vreme nici în Anglia situaţia nu era stabilă: partidele politice se luptau între ele, Neville Chamberlain a demisionat din funcţia de prim-ministru şi Winston Churchill, numit în locul lui, era pus în fruntea guvernului mai mult de formă, fără o susţinere reală. Toată lumea îi spunea că Anglia trebuie să cedeze fără luptă şi că e o pierdere de vreme să încerce să oprească ascensiunea lui Hitler. A fost singurul care a intuit pericolul nazist şi a ordonat soldaţilor să reziste la Calais, cu orice preţ. Nu s-a descurajat cînd a văzut că nu primeşte ajutorul militar pe care conta de la Roosevelt şi nici atunci cînd lordul Halifax şi întregul cabinet de război l-au somat să înceapă negocieri de pace cu Germania. A dovedit că este de neclintit, şi-a urmat crezul într-o Anglie nesupusă nemţilor. Le-a amintit tuturor că Marea Britanie este o naţiune maritimă şi le-a zgîndărit oamenilor de rînd mîndria şi patriotismul. Aşa a fost posibilă cea mai mare mobilizare civilă din istorie, iar flota formată din bărcile englezilor obişnuiţi a contribuit la evacuarea celor 300.000 de soldaţi izolaţi pe plaja din Dunkerque.
Contextul istoric evocat în Darkest Hour este arhicunoscut şi poate de aceea s-ar putea crede că filmul nu va stîrni mari curiozităţi pentru spectatori. Spre deosebire de Dunkirk, unde accentul cădea tocmai pe momentul dramatic al războiului (mulţimea făcea istorie, liderii erau undeva în umbră, iar spectacolul vizual era asigurat de o imagine impresionantă), aici nu vedem un film al evenimentelor, ci un film de personaj, în care un singur om iese în faţă şi scrie istorie. Eroul este Winston Churchill, iar Winston Churchill este Gary Oldman. E filmul său de la un capăt la altul şi secvenţe întregi cu el în prim-plan merită să figureze în orice curs de actorie. Nu doar că se identifică pînă la confuzie cu imaginea lui Churchill pe care o ştim cu toţii, reuşeşte să intre în pielea şi psihologia personajului în aşa măsură că în unele momente te întrebi dacă vezi un film artistic sau un documentar. Machiajul mai mult decît convingător realizat de japonezul Kazuhiro Tsuji şi care l-a transformat fizic pe Oldman depune mărturie că este totuşi un truc cinematografic la mijloc. Însă statura lui Oldman, poziţia corpului, gesturile, mersul, toate îţi lasă impresia că îl vezi pe Churchill cel real. Cu trabucurile nelipsite şi cu obiceiul de a avea mereu un pahar de alcool alături să zicem că ar fi fost uşor şi nu ţin neapărat de talentul lui Oldman. În film este întrebat cum de poate bea în cursul zilei, iar personajul răspunde că e chestie de exerciţiu. Cît despre fumat, Gary Oldman a spus într-un interviu că în Darkest Hour bugetul pentru trabucuri a fost de 30.000 de dolari. Dincolo de înfăţişare şi metehne, uriaşul merit al lui Gary Oldman este că a reuşit să surprindă total personalitatea lui Winston Churchill.
Regizorul Joe Wright (cunoscut mai ales pentru filmul Atonement), susţinut de un scenariu destul de limpede şi lipsit de artificii inutile, scris de Anthony McCarten, a ales să ni-l aducă în faţa ochilor pe politicianul Winston Churchill dublat de omul Winston Churchill. Nu era un tip simpatic, se ştia ezitant şi măcinat de îndoieli, îi era teamă. Avea totuşi mult umor (veţi savura multe situaţii şi replici amuzante), deţinea abilitatea de a-şi întoarce adversarii de partea sa şi era un bun orator. Asta cînd reuşea să găsească vorbele potrivite. De la The King's Speech a trecut ceva vreme, regele pare că şi-a revenit din punct de vedere verbal, era pe tronul Marii Britanii de 4 ani, cel care are acum dificultăţi cu cuvintele este Churchill. Excelentă scena în care el mormăie apelative dure la adresa lui Hitler (îl face, pe rînd, ticălos, monstru, zugrav - aluzie la pretenţiile lui de pictor), iar secretara nu reuşeşte să înţeleagă ce spune şi să dactilografieze. Domnişoara Layton (Lily James) i-a fost şi în realitate secretară prim-ministrului britanic, însă abia un an mai tîrziu decît are loc acţiunea din film, adică în 1941. Interacţiunea între Churchill şi secretară, respectiv între el şi soţia lui (într-un rol frumos realizat de Kristin Scott Thomas) întregesc aura de naturaleţe cu care este descris personajul principal. Aceasta din urmă este cea care îi cunoaşte slăbiciunile, dar şi cea care îl ajută să îşi tragă puterea şi certitudinile din ezitare şi îndoială.
Winston Churchill nu a fost un lider perfect. Şi Darkest Hour nici nu vrea să ne facă să credem aşa ceva, chiar dacă nu ia deloc în calcul controversele legate de personalitatea lui. A fost însă animat de un ideal, a crezut cu tărie că "nu poţi negocia cu un tigru atunci cînd ai capul prins între fălcile lui". A refuzat să accepte că o naţiune se poate preda fără luptă şi a insuflat scînteia ce a animat soldaţii să îşi apere patria, chiar şi cu preţul vieţii. Acum par vorbe mari, dar atunci au schimbat soarta războiului. Ce vrea însă filmul să transmită este că Churchill a fost un lider care a coborît de pe piedestalul oferit de funcţia sa şi a ascultat vocea poporului. O idee la care merită să medităm, acum cînd, la aproape opt decenii distanţă, democraţiile se clatină, Europa e fragilă şi auzim tot mai des discuţii despre lideri politici care nu îşi urmăresc decît interesul propriu.
Un citat de-al lui Churchill apare pe genericul de final al filmului: "Succesul nu e definitiv. Eşecul nu e fatal. Ceea ce contează e curajul de a continua".