martie 2018
Phantom Thread
"Eu cred în scenele din filme pentru că sînt reale, ele chiar se întîmplă cu adevărat". Sînt cuvintele unui personaj interpretat de regretatul actor Philip Seymour Hoffman în filmul Magnolia, din 1999. Era cel de-al doilea lungmetraj al lui Paul Thomas Anderson şi afirmaţia asta, despre "adevărul" poveştilor imaginate se aplică perfect în cazul celui mai recent film al său, Phantom Thread. Nu pentru că ar fi inspirat de ceea ce în general numim "fapte reale", verificabile, ci fiindcă, într-o oarecare măsură, ai tendinţa să te recunoşti în acţiunile personajelor de pe ecran.

Ea este îndrăgostită de el. El îşi iubeşte munca. O simplă chelneriţă ce-i cade cu tronc unui cunoscut creator de modă. Femeile vin şi pleacă din viaţa lui, ea pare doar un nou capriciu, o cucerire în plus ce se adaugă unui şir de victime sigure. E ataşat de meseria lui şi de imaginea mamei dispărute, pe care o vede uneori cu ochii minţii. Tînăra e plină de viaţă, neîndemînatică, zgomotoasă. O sălbăticiune. Bărbatul e matur şi sigur pe el, presimţi că i se potriveşte postura de vînător. Dar cum în filmele bune clişeele nu se adeveresc, în Phantom Thread cel prins şi "dresat" (însă nu ucis) va fi cel puternic, nu cel slab. La o primă percepţie a privirii, descifrat cu inima şi cu ochii, vedem un film de dragoste, în care romantismul este presărat cu accente de umor şi cu influenţe gotice. Dar regizorul-scenarist Paul Thomas Anderson ascunde în urzeala poveştii straturi narative multiple. Nu este un film despre o iubire oarecare; aceasta se transformă într-un fel de luptă pentru delimitarea teritoriului şi o căutare a strategiei prin care îl faci pe celălalt să aibă nevoie de tine. Dar este şi despre relaţia dintre artist şi creaţia lui, între creator şi muza lui.

Reynolds Woodcock. Numele lui e scris pe eticheta creaţiilor unei importante case de modă din Anglia anilor '50. Le îmbracă pe cele mai bogate şi influente femei din lume, face rochii impresionante pe care le evaluează cu ochi critic şi le vrea mereu perfecte. Convingerea lui este că rochia capătă ceva din personalitatea celei care o poartă, dar şi reciproca e valabilă: femeia este pusă în valoare şi devine mai frumoasă îmbrăcată în rochia potrivită. Alegerea materialelor, culoarea, detaliile, nimic nu este lăsat la întîmplare. Trupul şi rochia se contopesc într-un tot desăvîrşit. Se pare că modelul lui P.T. Anderson pentru crearea personajului a fost Cristóbal Balenciaga. Reynolds îşi cunoaşte fiecare angajată pe numele mic, se trezeşte zi de zi în zori ca să asiste la rutina croitoreselor şi să supravegheze procesul confecţionării veşmintelor; este la rîndul lui îmbrăcat impecabil şi se poartă amabil cu clientele bogate care îi trec pragul. Are o înclinaţie mărturisită pentru secrete, mesaje cifrate şi introduse în căptuşeala hainelor. Poţi ascunde orice în tivul unei rochii, spune el, de la numele celei care o poartă, la texte pentru ruperea vrăjilor malefice ("never cursed / ferit de blestem", pus în tivul unei rochii de mireasă).

Cyril este sora lui. Gata să preia cu mînă de fier afacerea cînd Reynolds e plecat sau ia o pauză. Îl cunoaşte cel mai bine, îl ajută, lucrează împreună cu el din adolescenţă (atunci au făcut prima lor rochie de mireasă şi de acolo s-ar putea să i se tragă ghinionul de a fi rămas nemăritată), e mereu în preajma lui pentru a-i controla viaţa. Ea le evaluează pe eventualele iubite, tot ea le îndepărtează pe cele care nu mai corespund criteriilor exigente ale fratelui încruntat şi pretenţios. Cyril îi anticipează dorinţele înainte ca el să le rostească. Respectă autoritatea lui Reynolds, dar se şi impune în faţa lui cînd situaţia o cere.

În această mecanică a relaţiei frate-soră, pe care n-a reuşit pînă acum să o fisureze nici o altă femeie, apare ea. Alma. Vorbeşte engleza cu accent, e o străină venită să muncească într-un mic restaurant de la ţară. E împiedicată şi gălăgioasă, dar tocmai neîndemînarea ei îi atrage mai întîi atenţia lui Reynolds. O "testează" apoi, să vadă dacă poate ţine minte lunga listă de feluri de mîncare pe care el le comandă. Se descurcă. Trece inclusiv proba îmbrăcării unei rochii. Trupul îi este cîntărit din ochi şi măsurat cu centimetrul. Dimensiunile sînt perfecte, o încurajează Cyril, defectele pot fi ajustate prin croiala rochiei, o linişteşte Reynolds. Idila înfiripată între ei începe sub auspicii ideale, ea este atentă să îi facă pe plac, el bucuros că a găsit-o şi încîntat să o aibă alături. Numai că...

Ceea ce portretizează P.T. Anderson în Phantom Thread ţine de deconstrucţia unei poveşti aparent perfecte de iubire. Rutina macină orice cuplu, lucrurile care la început ne plac la partener se poate întîmpla să ajungă să ne scoată din sărite; ne vrem înapoi spaţiul vital, ne simţim agasaţi, hărţuiţi, prinşi în capcană. Uneori ne deranjează pînă şi felul în care respiră. Nu e neapărat faptul că nu îl mai iubeşti pe celălalt. E ceva ce ţine de inexprimabil, iar cineastul reuşeşte cu asupra de măsură să redea aceste stări. Reynolds are nevoie de linişte pentru a fi creativ, Alma îi întoarce viaţa pe dos. El este manierat, sobru, serios atunci cînd se concentrează la munca lui, ea e intrusul ce zdruncină totul în cale şi face prea mult zgomot. Ea ar vrea să danseze, el preferă să rămînă izolat cu gîndurile şi rochiile lui. El vrea ulei, ea îi dă unt. Plină de bune intenţii, îl serveşte cu ceai în timp ce lucrează. El este scos din ritm şi răul nu mai poate fi reparat, deşi ceainicul dispare cu aceeaşi viteză cu care a apărut. Şi tot aşa, la nesfîrşit. Vitalitate versus ritual. Inefabil versus banalitate. Prinşi în plasa dorinţelor, cădem în capcană, seducem şi ne lăsăm seduşi. Luptăm sau consimţim să ne dăm bătuţi. Miezul filmului este că Alma găseşte trucul prin care îl "linişteşte" pe Reynolds. Îşi dezleagă bărbatul de obsesiile lui, îl desprinde de munca sa şi îl transformă în partenerul tandru pe care şi-l doreşte. Are un secret prin care îl leagă de ea cu fire invizibile.

Phantom Thread este nu doar o poveste captivantă spusă cu delicateţe, ci şi o ţesătură densă de stări şi culori ce încîntă privirea. Este fascinant să asculţi împunsăturile de ac, foşnetul mătăsii, sunetul apei turnate în pahar. Imaginea, muzica, rochiile, oglinzile, felul în care joacă actorii te învăluie şi sînt o provocare estetică a simţurilor. Regizorul şi scenaristul filmului eludează erotismul dintre Alma şi Reynolds, dar mizează pe senzualitatea atingerilor şi a pasiunii sugerate. Mîinile fine cu degete lungi ale lui Reynolds ţi se întipăresc în minte, curbele corpului şi lumina din unele tablouri te duc cu gîndul la Vermeer (scena în care Reynolds o cunoaşte pe Alma şi îi spune ce ar vrea să mănînce), şi nu ştiu alt film în care să aibă atîta încărcătură emoţională o banală bucată de unt ce se topeşte şi sfîrîie în tigaie.

Mi-ar fi greu să aleg o singură scenă care mi-a plăcut cel mai mult, pentru că mi-au plăcut multe (cu precădere cele care ţin de expresivitatea extraordinară a lui Daniel Day-Lewis, e fabulos cum mormăie, zîmbeşte sau se încruntă, cum scrîşneşte din dinţi, cum priveşte, cum tace), dar cred că preferata mea rămîne cea a momentului în care Alma şi Reynolds se ceartă în faţa unei farfurii cu sparanghel. Lesley Manville, extraordinară în rolul lui Cyril, şi Daniel Day-Lewis, întrupare a jocului actoricesc cameleonic ce i se potriveşte ca turnat în rolul creatorului de modă Woodcock, îşi demonstrează talentul şi graţia geniului pe tot parcursul filmului. Însă în scena pomenită mai sus, mult mai tînăra Vicky Krieps (născută în 1983, în Luxemburg) m-a făcut să cred că vom mai auzi de ea, are suficientă scînteie ca să joace cu aplomb, fără să se lase intimidată de renumele partenerului de platou. Ultimul cuvînt despre actorii din Phantom Thread se cuvine să îi fie adresat lui Daniel Day-Lewis. Joacă cu atîta bucurie şi voluptate de parcă ar avea mai multe chipuri: tandru, senin, melancolic, supus, furios, agresiv, vulcanic. Refuz să îl cred cînd spune că se retrage şi că acesta a fost ultimul lui rol. Pur şi simplu mi s-ar părea tristă şi de neconceput această eventualitate.

Phantom Thread concurează la Oscar 2018 la 6 categorii, inclusiv pentru cel mai bun film. Nu m-aş mira să cîştige pentru cele mai bune costume (doar Victoria and Abdul mi se pare un candidat serios), şansele sînt mari şi pentru muzică (coloana sonoră îi aparţine lui Jonny Greenwood, chitaristul trupei Radiohead, care a mai colaborat cu P.T. Anderson la trei dintre filmele lui), respectiv cea mai bună actriţă în rol secundar (Lesley Manville). Din păcate nu intră în discuţie la premiul pentru imagine, căci nu este nimeni creditat ca director de imagine (Paul Thomas Anderson a realizat filmările, cu nişte rezultate surprinzător de bune şi cu o atenţie minunată acordată detaliilor relevante, dar nu este trecut ca atare în caseta tehnică a filmului). Grea va fi decizia pentru cel mai bun actor în rol principal, unde e dificil să înclini balanţa între Gary Oldman (Churchill în Darkest Hour) şi Daniel Day-Lewis, amîndoi foarte buni. Pentru Oldman ar fi primul Oscar, Daniel Day-Lewis deja deţine recordul absolut: este singurul actor din lume care a cîştigat pînă acum trei statuete. În privinţa celui mai bun regizor, m-aş bucura să fie Paul Thomas Anderson. Oricum, dacă ar exista o asemenea categorie, Phantom Thread ar cîştiga cu siguranţă la "impresie artistică".

Regia: Paul Thomas Anderson Cu: Daniel Day-Lewis, Vicky Krieps, Lesley Manville, Sue Clark, Joan Brown

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus