Perché sola è la Regina? - Câteva gânduri pe marginea spectacolului Don Carlo de Verdi la Opera Naţională Bucureşti

Când am văzut Grădina desfătărilor de Bosch, mi-am zis: "da, nene, are o idee, bravo, uite, hortus conclusus, spaţiu iluzoriu, paradis pierdut, amăgire a concordiei", chiar şi cu anacronismele istorice, de costum şi cutumă ale personajelor periferice (evreul, arabul, otomanul). Ei, da, în Spania în care Isabel la Catolica şi Fernando dăduseră de azvârlita cu maurii cu aproape un secol în urmă, în care otomanii nu erau decât prezenţe exotice şi în care evreii rar ieşeau din juderiile lor, în această Spanie ideală vedeam plauzibilă coabitarea paşnică a celor care, în lanul istoriei telurice, îşi scoseseră, nu o dată, ochii. În plus, Bosch a fost artistul fetiş al lui Filip al II-lea, care, paradoxal pentru emacierea lui furibund-spirituală, vibra la elucubraţiile erotico-scatologico-mistice ale celui mai abscons dintre pictorii Evului Mediu târziu. Lui Filip nu i-a plăcut El Greco. Martiriul Sfântului Mauriciu a fost singura comandă pe care Filip i-a dat-o şi care azi atârnă în Escorial, acolo unde regele îşi delecta privirea obosită cu maldărele de trupuri asexuate şi chinuite din tripticurile neerlandeze.


Când am văzut, însă, Judecata de Apoi a lui Memling în tabloul auto-da-fé-ului, luminată ca la discotecă şi străbătută de un norişor de fum în momentul culminant al rugului (şi atât!), m-am gândit că ideea a fost doar o întâmplare, într-un spectacol care avea nevoie de idei ca de aer.

De câteva decenii, producţiile de Don Carlo (cu sau fără s la coadă) se învârt în jurul unor soluţii scenice şi regizorale axate pe ascetism, simplitate mohorâtă, minimum de elemente. De cele mai multe ori, scena e întunecată, decorurile sunt puţine şi negre, costumele sunt negre şi ele, lumina e albă ca să pară neagră, iar la leyenda negra a Spaniei iese încă o dată în relief. Cel mai probabil, reculul faţă de abundenţa montărilor din trecut, debordând de perle şi gulere plisate, a instaurat acest simbolism redus la esenţă. Esenţa a ce, asta e o altă discuţie. Dacă muzica lui Verdi, mai ales în varianta pariziană a operei, e o concesie faţă de grand opéra, peste tot în lume regizorii se feresc ca Necuratul de tămâie de exces, de sclipici, de aur.


Din această perspectivă, cea mai recentă producţie a Operei Naţionale Bucureşti, semnată integral de Mario de Carlo, respectă algoritmul. Decorurile sunt de o simplitate frustă, în care sugestiile să se poată descifra fără niciun efort intelectual. Costumele sunt somptuoase şi umplu plastic golul scenei. Luminile, dacă facem abstracţie de irumperile lipsite de subtilitate (roşu pentru foc şi sânge, albastru-violet pentru scenele conspirative), îşi fac treaba şi conturează personajele drept ancore textuale în scurgerea poveştii (vezi iluminarea succesivă în cvartetul din actul al III-lea).

Întrebarea care se pune, însă, (şi) cu această producţie de Don Carlo este alta: cum reuşim să scoatem opera de sub mantia (chiar şi tivită cu aur) a previzibilului?

Am în cap un spectator generic, între douăzeci şi treizeci de ani, care vine la acest spectacol puţin ştiutor al tradiţiei. Habar n-are de Nicolae Florei, Nicolae Herlea, Elena Cernei, Elena Dima sau Roland Laub, de începuturile operei verdiene pe scena bucureşteană. Vine la teatru cântat, acceptă convenţia artificialului în operă, dar aşteaptă să fie convins şi de pandantul scenic al muzicii. Citeşte cuminte textele (care ar putea beneficia de o primenire editorială şi de nişte consultanţă de specialitate) din caietul program. Urmăreşte atent supratitrarea şi nu se sinchiseşte de inexactităţi mai mici sau mai mari, precum Signor', sostegni del mio trono, disarmato ei sia tradus drept Doamne, tu care mă ţii pe tron... sau Frate, troppo soffrii il tuo parlar crudel tradus drept Mă fac prea tare să sufăr vorbele tale... Ce primeşte? Un spectacol care pare, mai degrabă, prins în cuiul perioadei istorice. Fapt cu care, să ne înţelegem, nu am nicio problemă. Secolul al XVI-lea e secolul al XVI-lea, regele e rege, peticul de pe ochiul rănit al lui Eboli nu lipseşte nici el. Avem gărzi, mâneci, diademe, colane (nu şi Le Toison d'Or, dacă tot veni vorba), rase, hărţi, globuri pământeşti, catifea roşie.

Mic aparté: coifurile ţuguiate pe care le poartă călugării de la San Yuste par o eroare de dragul efectului. Corozas şi capirotes nu erau purtate decât de osândiţii Inchiziţiei, nici pe departe de feţele bisericeşti, oricât de inferioare. Erau de hârtie şi îi indicau suveranului ce nesăbuiţi se făcuseră vinovaţi de ofense capitale la adresa bisericii sau regatului.

Avem, aşadar, recuzita pentru o poveste de epocă dominată de cel puţin cinci personaje de o forţă indiscutabilă. Spun cinci şi nu şase, pentru că titularul, infantele Carlos, este prototipul loser-ului, căruia i se întâmplă totul, fără putinţa de a schimba în vreun fel propriul lui destin. Regele şi Regina, Marchizul de Posa şi Principesa Eboli şi, mai ales, excepţionalul Mare Inchizitor, urzesc, însă, un păienjeniş al relaţiilor care îl prinde şi pe Carlos, exact ca piesele unui joc de şah, inspirată sugestie a regizorului Mario de Carlo. Care, însă, hélas!, se opreşte aici, la sugestia făţişă a tablei plasată în plan înclinat şi la metonimia câtorva piese mişcate de personaje. Mai departe, însă, repertoriul standard de mişcări (ca să nu le spun trăiri) este în nota celui mai pur predictibil. Carlo şi Posa îşi strâng braţele la fiecare început şi final de duet. Mâinile se frâng. Braţele se ridică şi se coboară. Toate personajele îngenunchează şi se lasă pe vine... pe frază muzicală, îmi vine să spun. Ca să nu o mai lungesc, regizoral vorbind, caracterizările eroilor, aşa cum rezultă exprimate prin joc, prin mişcare scenică, sunt doar o continuare a convenţionalului obişnuit. A, ba nu, există şi nişte îngroşări care nu doar că nu au de-a face cu timpul istoric (în care protocolul era a doua religie), dar coboară mai multe momente aproape de cota rizibilului.

Jocul exacerbat al anumitor membri ai corului (ştim cu toţii, spectatori ai ONB, despre ce vorbesc, da?).
Cheia caricaturală în care este schiţată Eboli, dusă de la cea mai fascinantă femeie a Spaniei secolului ei la o cocotă intrigantă, clevetitoare, un fel de Musetta deloc simpatică. Oricâtă căneală există în sufletul acestei femei rănite în amorul propriu, ea rămâne o prinţesă. Una care nu ar atinge nici în ruptul capului corpul suveranei ei, nu în felul în care se interpune între Elisabetta şi Contesa de Aremberg.
Felul lipsit de demnitate şi de forţă sugestivă în care Filip recunoaşte superioritatea Sfântului Oficiu. Verdi i-a rezervat acestuia una dintre cele mai colosale fraze din tot repertoriul de basso cantante: Dunque il trono piegar dovrà sempre all'altare! Nu mai e în niciun fel nevoie să îl vedem pe rege prosternat la picioarele Inchizitorului, într-un gest extrem şi improbabil. Spania lui Filip este Spania corsetului şi încorsetărilor, în care dramele se trăiesc pe dinăuntru şi departe de ochii lumii, iar gesturile sunt ţepene, mici, schiloade.


Background-ul politic din Don Carlo este parte fundamentală a istoriei şi se pretează la interpretări inspirate, chiar şi în condiţiile ramei de epocă păstrate. Dacă, însă, alegi să îl plasezi nu în plan secund, ci de-a dreptul în culise, şi să te concentrezi pe triunghiul amoros Carlo-Elisabetta-Filip, cred că pot fi găsite ilustrări mai subtile, mai flatante pentru intelectul spectatorilor, decât recursul la doi balerini care, obsesiv, rememorează întâlnirea celor doi iubiţi fără şansă. În aceeaşi notă, finalul în coadă de peşte pe care ni-l rezervă libretul (un fel de moarte, apoteoză, ieşire din scenă, transfigurare a infantelui cu ajutorul spiritului lui Carol Quintul) îi permite regizorului n variante de rezolvare, în care să pună punct alla grande concepţiei sale. A rămâne în litera ortodoxă a textului poate fi confortabil, dar şi lipsit de panaş.

Una peste alta, lectura mea este cea a unui spectacol cuminţel, care nu deranjează pe nimeni, dar care, la capitolul zgândăreală intelectuală şi potenţial memorabil, pierde startul. Nu îi neg virtuţile pentru solişti, deoarece montarea lui Mario de Carlo îi lasă să îşi vadă de cântul lor, fără niciun fel de nelinişte fizică. Mi-ar fi plăcut un Don Carlo translatat cu totul în alt ev, în altă paradigmă? Nu cred. Ştiu sigur, însă, că mi-aş fi dorit unul mult mai conturat la nivel de personaje şi de atmosferă. Dacă plecăm încă o dată de la legenda neagră, apăi hai s-o ducem spre catran, pentru a prezenta un univers vizual şi intelectual pe măsura romanţării lui Schiller şi a lui Verdi. Aşa, avem un spectacol în care cele câteva găselniţe ne sunt servite făţiş, fără problematică, fără interogaţie, fără stimul. Eticheta Curţii - fără doar şi poate cea mai strictă, mai complicată şi mai rafinată din toată Europa respectivei perioade -, tensiunea fără seamăn între spiritualitate fanatică şi o senzualitate de sorginte păgână care dă în foc pe la colţuri, toate sunt aspecte care caracterizează El Siglo d'Oro. Pe afară-i vopsit nu gardul, ci grătarul Sfântului Laurenţiu, cel în amintirea căruia Filip a construit El Real Monasterio de San Lorenzo de el Escorial. Înăuntru, la adăpostul iatacurilor mici şi friguroase şi al hainelor în care nu te poţi mişca, se consumă pasiuni incandescente şi se desfăşoară o lume a extremelor. Priviţi portretele oficiale de Sanchez Coello, Juan Pantoja de la Cruz şi Antonis Mor. Rar veţi găsi personaje mai imobile, mai sugrumate, mai prizoniere ale propriei corporalităţi şi persone publice. Cât de provocator şi ofertant este să le oferi o viaţă în spatele măştii şi convenţiei? Din păcate, ceea ce mi se păruse că are un început în tabloul lui Eboli din actul I, pentru mine a rămas la stadiul de eboşă.


Dacă nu am făcut ca Bocănilă până acum, în ceea ce priveşte aspectul muzical al spectacolului voi căuta să îi urmez sfatul. Don Carlo este unul dintre cele mai ofertante opus-uri pentru mănunchiul solistic, care, în seara premierei bucureştene, a fost unul inegal. Voi alege doar câteva dintre cele mai frumoase cuvinte pe care le am la dispoziţie în lexic pentru a ancora cu ele frazele de o nobleţe statuară, de un farmec răvăşitor ale Celliei Costea în Elisabetta. Voce marmoreeană, însă nu rece, ci palpitând de culoare şi de suflet, dicţie de luat exemplu şi o italianità care a condus-o spre conturarea unui personaj deopotrivă senzual şi hieratic în prezenţă. O spun cu încredere: evenimentul acestei premiere a fost Cellia, într-un rol care o serveşte de minune şi căruia îi conferă sculpturalitate şi pasiune. Drama unei regine întemniţate în colivia strălucitoare a rangului social a găsit în Cellia terenul fertil pentru a se dezvolta şi a iradia spre public prin undele unui glas de o calitate cum rar auzim pe scenele din România. Nu doar un glas, însă, ci o prezenţă, un instinct, un bun simţ şi un simţ al proporţiilor, al echilibrului între patimă şi control. Încă de la primele sale cuvinte, Cellia a fost suverană şi a rămas aşa până la reverenţa finală.


Ramaz Chikviladze a fost un Filip de statură gargantuaescă, experimentat şi stăpân pe rol. Am apreciat intenţiile proprii, departe de reţetă, pe care le-a probat nu o dată în conturarea personajului său. De bine, de asemeni, despre Marele Inchizitor al lui Marius Boloş, sonor, implicat şi eficient şi despre Iustinian Zetea în scurtul, ambiguul şi atât de frumosul rol al Fratelui.

Oana Andra s-a achitat, cu experienţă, de spinosul rol al lui Eboli, în care suntem obişnuiţi cu o altă vocalitate. Daniel Magdal (Carlo) a fost printre puţinii care au reuşit să străbată diluviul orchestral din fosă, adesea ecrasant pentru solişti, iar unul dintre baritonii valoroşi ai Operei Naţionale Bucureşti, Cătălin Ţoropoc, sper să prindă zile mai bune în frumoasa partitură a Marchizului de Posa.

Corul, adecvat pregătit de Daniel Jinga, a avut momentul lui în tabloul auto-da-fé-ului.

Altfel, la natura, l'amor tacer potranno in me? Tutto tacer dovrà per esaltar la fe'. Ceea ce s-ar putea traduce, şi în veacul al XVI-lea, şi astăzi, prin Tăcerea e de aur. Ca şi secolul de referinţă.


*
Opera Naţională Bucureşti
Don Carlo
Operă în patru acte de Giuseppe Verdi
Libretul de Joseph Méry şi Camille du Locle
după drama Don Carlos, Infant von Spanien de Friedrich Schiller

Conducerea muzicală: Tiberiu Soare
Regia, decorurile, costumele şi luminile: Mario de Carlo
Maestru de cor: Daniel Jinga

Distribuţie 18.02.2018:
Don Carlo: Daniel Magdal - invitat
Elisabetta de Valois: Cellia Costea - invitat
Regele Filip al II-lea: Ramaz Chikviladze - invitat Georgia
Rodrigo, Marchizul de Posa: Cătălin Ţoropoc
Principesa Eboli: Oana Andra
Marele Inchizitor: Marius Boloş
Un frate: Iustinian Zetea
Tebaldo: Cristina Eremia
Contele di Lerma: Andrei Lazăr
Voce dal Cielo: Mihaela Stanciu
Cu participarea Orchestrei şi a Corului Operei Naţionale Bucureşti.