Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici muzică  Sageata  Don Carlo

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Don Carlo la ONB - de neratat!


februarie 2018
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Don Carlo, operă în patru acte de Giuseppe Verdi, a avut premiera duminică, 18 februarie 2018, şi joi, 22 februarie 2018, pe scena Operei Naţionale Bucureşti.

Noua producţie, în regia lui Mario De Carlo, care semnează şi decorul, costumele şi luminile spectacolului, adaugă încă o stea, una dintre cele mai strălucitoare, în repertoriul liric al Operei Naţionale din Bucureşti! Au concurat toate, spre încântarea spectatorilor, în sprijinul acestei afirmaţii.


Începând de la libretul de Josephe Méry şi Camille du Locle, bazat pe piesa omonimă de Friedrich Schiller, pentru care Verdi a creat una dintre cele mai convingătoare poveşti sonore, din repertoriul de gen, trecând apoi prin concepţia regizorală de tip one man show a regizorului italian Mario De Carlo sau evoluţia orchestrei condusă admirabil de dirijorul Tiberiu Soare şi culminând cu regalul de voci aflate într-o stare de graţie, în care a strălucit, practice, întreaga distribuţie. Îi amintim aici în mod special (din varianta văzută pe 18 februarie 2018) pe Don Carlo: Daniel Magdal - invitat, Elisabetta de Valois: Cellia Costea - invitat, Regele Filip al II-lea: Ramaz Chikviladze (Georgia) - invitat, Rodrigo, Marchizul de Posa: Cătălin Ţoropoc, Principesa Eboli: Oana Andra, Marele Inchizitor: Marius Boloş. Toate au făcut ca pe scena Operei Naţionale din Bucureşti publicul să nu trebuiască să facă nici o concesie, ci să se bucure de un spectacol captivant, dinamic, situat fără nici o rezervă în pragul de aşteptare al anului 2018 la un mai mult decât onorabil nivel european.


Peste aceste afirmaţii, se mai pot spune foarte multe lucruri, din care poate singurul bemol s-ar afla în jurul climatizării, care a făcut ca - în stal cel puţin - să fii recunoscător faptului că încă e iarnă, pentru că vara... dar mai bine să nu ne gândim.

Povestea, despre a cărei transpunere în scenă regizorul afirma că reprezintă un gest de imens curaj, este una dintre cele mai bine imaginate şi scrise librete de operă. Cu 4, chiar 5 personaje principale, cu un mod de construcţie a scenelor care oferă fiecăruia largi spaţii pentru evoluţii complete din punct de vedere emoţional, cu atât de binevenitele răsturnări de situaţii, substanţa acestei opere reprezintă prin ea însăşi o foarte interesantă provocare. Într-adevăr, tot ceea ce conţine partitura verdiană este ofertant, dar cu o condiţie: aceea a unei interpretări şi concepţii scenice pe măsură! Tocmai în acest şir de dificultăţi constă actul de curaj al regizorului.


Imaginând o scenografie eficientă, în care pătratele alb/negre ale scenei înclinate oferă un excelent unghi de fugă, estetica picturală sugerată la începutul fiecărui tablou sugerează trimiteri - de altminteri nediscordante - la şcoala olandeză (am simţit o uşoară tuşă de Vermeer, fundalul cu piesa centrală a tripticului din Grădina Plăcerilor a lui Hieronymus Bosch operând mai mult în zona simbolisticii), regizorul Mario De Carlo a accentuat starea de spirit şi temperatura tot mai înaltă a arcului emoţional, adăugând un foarte sigur joc de lumini, în care a decupat spaţii şi personaje, creând un întreg vizual de mare efect. Scenografia care prin minimalismul ei a ridicat la adevărata valoare rarele elemente de decor, a oferit astfel loc pentru apariţiile alter-ego-urilor personajelor în posturile ideale visate de aceştia la începutul scenelor, accentuând dramatismul neîmplinirilor oferite de "viaţa reală".

Costumele au dat strălucire, greutate şi anvergură personajelor, oferind astfel un suport pe măsura nivelului artistic excepţional al artiştilor. Pornit cu mână sigură de la prima scenă, cu apariţiile fantomatice şi ameninţătoare ale inchizitorilor, spectacolul a fost minunat susţinut apoi pe tot parcursul său de întreg discursul scenic.


Cât despre cele auzite, din primele două scene am fost impresionat, în pofida perioadei de demaraj, care în mod inerent marchează începutul oricărui spectacol, de temperatura înaltă a emoţiilor transmise în primul dialog Don Carlo - Rodrigo, lucru dificil, datorat faptului că acţiunea operei intră în subiect direct, chiar frust, fără pregătiri prea ample "de atmosferă". Prima emoţie indusă de vocea Marelui Inchizitor interpretat de Marius Boloş a fost preluată apoi în crescendo, pe tot parcursul dramei, de întreaga distribuţie, care fiind excelent condusă regizoral, atât ca plasament scenic, cât mai cu seamă din punct de vedere al jocului actoricesc, a construit un punct de interes bine condus şi puternic susţinut până la sfarşit.


Loial, puternic, diplomat şi totuşi hotărât a fost Rodrigo, Marchizul de Posa susţinut cu brio de Cătălin Ţoropoc, dominat de dragostea mistuitoare care avea să imprime tragismul întregii acţiuni a fost Don Carlo, cu o mare intensitate dramatică interpretat de Daniel Magdal, un temperament vulcanic, o patimă profund romantică dând sens scriiturii virtuoze, parte a trăirilor vulcanice a personajului a fost Oana Andra întruchipând-o pe Principesa Eboli. Toate aceste puternice caractere au fost admirabil susţinute de Iustinian Zetea - Un frate, Cristina Eremia - Tebaldo, Andrei Lazăr- Contele di Lerma, Mihaela Stanciu - Voce dal Cielo.

Corolarul acestui minunat întreg, în care Orchestra Operei Naţionale Bucureşti - condusă cu o mână hotărâtă de dirijorul Tiberiu Soare, care a dat întregului spectacol turaţia potrivită unui spectacol al zilelor noastre, cu o menţiune specială pentru admirabilele solo-uri de violoncel - a fost un factor determinant, a fost însă dat de apariţia sopranei Cellia Costea în rolul Elisabettei de Valois şi a basului georgian Ramaz Chikviladze creatorul "marelui perdant" Regele Filip al II-lea!


Pentru cei aflaţi în sală la data premierei din 18 februarie 2018, întâlnirea cu Cellia Costea a fost un moment de graţie! Cu un glas care te făcea să simţi în permanenţă o vie şi intensă trăire artistică, dominând suveran rolul, Cellia Costea s-a transmis, cred, pe sine, la apogeul forţei artistice, lucru pentru care noi cei aflaţi în sală îi vom fi dintotdeauna recunoscători! Ramaz Chikviladze i-a fost un partener la înălţime, creând acel personaj cheie care, victima propriei vanităţi, şi-a asumat de fapt adevărata dramă a acţiunii.


Nu ştiu care dintre des schimbatele directorate, care mai de care mai interimare, are de fapt meritul acestei montări. Am simţit doar că pentru atingerea acestei performanţe, toţi cei implicaţi au avut motivaţie, mijloace, liniştea necesară lucrului bine făcut şi, nu în ultimul rând, inspiraţie.

Don Carlo la Opera Naţională Bucureşti, de neratat!



 Toate articolele despre Don Carlo
 Toate articolele despre Clickantabil


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Virgil Oprina


Alte articole

 Perché sola è la Regina? - Câteva gânduri pe marginea spectacolului Don Carlo de Verdi la Opera Naţională Bucureşti, Marius Constantinescu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer