Cultura de massă - Foreplay

Centrul de teatru educațional Replika (București, str. Lânăriei 93) invită onor publicul la creația Ozanei Nicolau, intitulată Foreplay. Adică mai pe românește spus, "Preludiul" - dar anglicizarea pare chiar necesară, și asta din două motive: recentul roman, cu exact același titlu, al Ilenei Vulpescu, respectiv structura foarte tânără a majorității spectatorilor care umplu incinta unde se desfășoară spectacolul. Și, cum buruiana numită "romgleză" umple, tot mai abitir, (agri)cultura românească... aici chiar că s-a brodit.

În logica unor astfel de întâmplări dramatizate și promovate cu aplomb pe o scenă aproape profesionistă, tema și subiectul spun, de la bun început, totul: ne aflăm în fața unui demers cu precădere didactic (ne place sau nu termenul...), altfel foarte la modă prin harurile sale schematic-simplificatoare. Cum se spunea până în 1990, ceva cu tineri și despre tineri... Așa e. Scenariul - cu o epică strict afirmativă, pe alocuri patetică și demonstrativă - pornește abrupt; continuă pre(a)vizibil; și se încheie moralizator, prin înțelegerea și susținerea minorelor devenite, din greșeală și prea de timpuriu, mame. Cele două personaje-șablon ale acestui "play" sunt eleve de liceu, una la oraș, alta la țară. Miruna și Irina, cazuri și necazuri paralele, evoluează pe aceleași coordonate, trasate prin linii simple, vizibile: entuziasm amoros, naivitate, neînțelegeri cu părinții, îndrăgosteală nepotrivită, întâmplare (nu tocmai) fericită. Și cu același gen de consecințe: oboseală până la epuizare, nefericire până la disperare. Sigur că schema dramaturgică este respectată, răutățile colegilor, așa-zisa rigiditate a părinților sau a unor profesori fiind compensate, în justă și necesară măsură, prin susținerea morală, sub semnul compasiunii și al strămoșescului "asta e!". Atunci când schițele dramaturgice pe care le este dat actorilor a le înfățișa se lovesc, fatalmente, de limitele textului, un artificiu foarte la modă aduce în dezbatere publicul. Aici, inventivitatea autoarei spectacolului se situează la un nivel neașteptat, împărțirea către spectatori a unor teste de sarcină dovedindu-se o găselniță amuzantă și funcțională în dinamica respectivului conflict. Cei / cele care le-au tras din urnă pe cele marcate "pozitiv" sunt interogați asupra poziției lor în calitate de protagoniști / prieteni / părinți ai unor astfel de purtătoare de evenimente: "Tu ce-ai face?". În funcție de prezența de spirit a interogatelor, de sinceritatea și de maturitatea lor, reacțiile provocate pot fi amuzante, riscante, uneori chiar delicate. Căci, la reprezentația la care am asistat, măgăreața sorților a căzut și peste o adolescentă de 14 ani declarați. Care, culmea, se afla la spectacol cu... părinții! Sinceritatea și rușinea s-au luptat, puțin, în sufletul copilei, dar noroc că textul își are o suplețe specifică, permițând adaptarea în funcție de neprevăzute și ducând mai departe teza asumată.

Un teatru sărac (fără subvenție de la stat, fără bilete de intrare, trăind doar prin presupuse donații din partea pasionaților și a sponsorilor) își adaptează specificul estetic la limitele cărora li se supune: scenografia asumată de Mălina Ionescu se bazează pe multi-funcționalitatea unor măsuțe de 20 lei / bucata, de la Ikea; costumele par improvizate în funcție de inspirația actorilor... ca să nu ne gândim la reciclări ocazionale; iar aceștia se descurcă, umplând restul cu talentul lor, cu devotamentul profesionist și cu credința în rolul educativ al acțiunii lor teatrale. Mihaela Rădescu, o actriță profesionistă afirmată la debutul carierei pe scenele "clasice", dar și în teatrul de la Green Hours, este convingătoare și, pe alocuri, chiar terifiantă, în cele patru ipostaze tipologice pe care le umple cu prezența și farmecul ei. Entuziasmul cu care slujește acest "teatru de mesaj" mi-o amintește, oarecum, pe Anda Călugăreanu, care părăsise muzica ușoară pentru folk, și studiourile de înregistrări ale radioului și televiziunii pentru scena Cenaclului Flacăra. O apariție remarcabilă are și Viorel Cojanu: de două ori - tată și de alte două ori - iubit, ipostaze cărora nu doar că le face față cu brio, dar le conferă identități distincte, amuzante sau dramatice, după caz. Cele două victime / eroine sunt Ioana Anstasia Anton (Irina) - cu o puritate ce reverberează și emoționează, un aport fără de care rolul ar fi putut suferi; și Voica Oltean (Miruna), aceasta venind dinspre prestația foarte bună din filmul Iuliei Rugină - Breaking News - dar marcată, totuși, de lipsa de experiență în teatru, acolo unde dubla de îmbunătățire o mai prinzi abia în reprezentația următoare.

Și totuși, cei vreo sută de spectatori veniți să trăiască alături de actrițe nefericirea, din ce în ce mai des întâlnită în ziua de azi, par mulțumiți de ceea ce au văzut și au înțeles acolo, în acest gen de comunicare culturală. Sigur, media de vârstă fiind cam de 20-22 de ani, nimeni nu se întreabă de ce se intitulează numai "Preludiu", când accentul cade pe postludiul social: asumare, confuzie, dificultăți, descurajare... Un fel de "Fetelor! Cine-o face ca mine... ca mine va păți!".

Dar acestea sunt, cred eu, limitele asumate ale unui asemenea gen de reprezentație cultural-socială: atragerea unui public nu foarte doritor de profunzime ci, cu precădere, de "ce se mai întâmplă". Este una dintre mutațiile pe care mass media actuală (televiziunea, internetul) le-a produs masiv în rândul unei generații mai puțin atrasă de idei, de cărți... de cultură în general; dar amatoare / consumatoare de "chestii super-tari", percepute, gustate și judecate pe "repede înainte": schematic, superficial, uneori eronat. Așa cum se prezintă, "Centrul de Teatru Educațional Replika reprezintă un spațiu cultural interdisciplinar, dedicat explorării și prezentării publice a creațiilor artistice performative (?!), concepute de artiști activiști într-o strânsă relație cu comunitatea". Artiști activiști? Se vede că sintagma aparține, pesemne, cuiva suficient de tânăr ca vârstă, care nu a avut ocazia să deguste activismul scenetelor și a cupletelor vehiculate de către "brigăzile artistice de agitație". Sau de profesioniști ai agitprop-ului (agitație și propagandă) precum Mihail Davidoglu, Paul Everac, Șerban Codrin... Personal, nu cred în rolul formativ (ci doar informativ) al unor astfel de întâmplări simplificatoare și moralizatoare. Sigur, cu o oarecare notorietate în rândul acelui public ce preferă cultivării - informarea. Desigur, nu toți trebuie să se emancipeze spiritual la teatrul unui Cehov, Ibsen, Becket. La fel cum Un-te duci tu, mielule? al lui Mircea Vintilă nu avea nimic de-a face cu opera sau filarmonica, atrăgând și modelând totuși o generație foarte văduvită, la vremea aceea, de cultura veritabilă... Dar care se regăsea, măcar, în astfel de educație alternativă, oricât de periferică și de minoră. Curat lozinca socialismului biruitor: "Decât mult și prost... mai bine nimic, dar bun, tovarăși!"