februarie 2018
Foreplay
Centrul de teatru educaţional Replika (Bucureşti, str. Lânăriei 93) invită onor publicul la creaţia Ozanei Nicolau, intitulată Foreplay. Adică mai pe româneşte spus, "Preludiul" - dar anglicizarea pare chiar necesară, şi asta din două motive: recentul roman, cu exact acelaşi titlu, al Ilenei Vulpescu, respectiv structura foarte tânără a majorităţii spectatorilor care umplu incinta unde se desfăşoară spectacolul. Şi, cum buruiana numită "romgleză" umple, tot mai abitir, (agri)cultura românească... aici chiar că s-a brodit.

În logica unor astfel de întâmplări dramatizate şi promovate cu aplomb pe o scenă aproape profesionistă, tema şi subiectul spun, de la bun început, totul: ne aflăm în faţa unui demers cu precădere didactic (ne place sau nu termenul...), altfel foarte la modă prin harurile sale schematic-simplificatoare. Cum se spunea până în 1990, ceva cu tineri şi despre tineri... Aşa e. Scenariul - cu o epică strict afirmativă, pe alocuri patetică şi demonstrativă - porneşte abrupt; continuă pre(a)vizibil; şi se încheie moralizator, prin înţelegerea şi susţinerea minorelor devenite, din greşeală şi prea de timpuriu, mame. Cele două personaje-şablon ale acestui "play" sunt eleve de liceu, una la oraş, alta la ţară. Miruna şi Irina, cazuri şi necazuri paralele, evoluează pe aceleaşi coordonate, trasate prin linii simple, vizibile: entuziasm amoros, naivitate, neînţelegeri cu părinţii, îndrăgosteală nepotrivită, întâmplare (nu tocmai) fericită. Şi cu acelaşi gen de consecinţe: oboseală până la epuizare, nefericire până la disperare. Sigur că schema dramaturgică este respectată, răutăţile colegilor, aşa-zisa rigiditate a părinţilor sau a unor profesori fiind compensate, în justă şi necesară măsură, prin susţinerea morală, sub semnul compasiunii şi al strămoşescului "asta e!". Atunci când schiţele dramaturgice pe care le este dat actorilor a le înfăţişa se lovesc, fatalmente, de limitele textului, un artificiu foarte la modă aduce în dezbatere publicul. Aici, inventivitatea autoarei spectacolului se situează la un nivel neaşteptat, împărţirea către spectatori a unor teste de sarcină dovedindu-se o găselniţă amuzantă şi funcţională în dinamica respectivului conflict. Cei / cele care le-au tras din urnă pe cele marcate "pozitiv" sunt interogaţi asupra poziţiei lor în calitate de protagonişti / prieteni / părinţi ai unor astfel de purtătoare de evenimente: "Tu ce-ai face?". În funcţie de prezenţa de spirit a interogatelor, de sinceritatea şi de maturitatea lor, reacţiile provocate pot fi amuzante, riscante, uneori chiar delicate. Căci, la reprezentaţia la care am asistat, măgăreaţa sorţilor a căzut şi peste o adolescentă de 14 ani declaraţi. Care, culmea, se afla la spectacol cu... părinţii! Sinceritatea şi ruşinea s-au luptat, puţin, în sufletul copilei, dar noroc că textul îşi are o supleţe specifică, permiţând adaptarea în funcţie de neprevăzute şi ducând mai departe teza asumată.

Un teatru sărac (fără subvenţie de la stat, fără bilete de intrare, trăind doar prin presupuse donaţii din partea pasionaţilor şi a sponsorilor) îşi adaptează specificul estetic la limitele cărora li se supune): scenografia asumată de Mălina Ionescu se bazează pe multi-funcţionalitatea unor măsuţe de 20 lei / bucata, de la Ikea; costumele par improvizate în funcţie de inspiraţia actorilor... ca să nu ne gândim la reciclări ocazionale; iar aceştia se descurcă, umplând restul cu talentul lor, cu devotamentul profesionist şi cu credinţa în rolul educativ al acţiunii lor teatrale. Mihaela Rădescu, o actriţă profesionistă afirmată la debutul carierei pe scenele "clasice", dar şi în teatrul de la Green Hours, este convingătoare şi, pe alocuri, chiar terifiantă, în cele patru ipostaze tipologice pe care le umple cu prezenţa şi farmecul ei. Entuziasmul cu care slujeşte acest "teatru de mesaj" mi-o aminteşte, oarecum, pe Anda Călugăreanu, care părăsise muzica uşoară pentru folk, şi studiourile de înregistrări ale radioului şi televiziunii pentru scena Cenaclului Flacăra. O apariţie remarcabilă are şi Viorel Cojanu: de două ori - tată şi de alte două ori - iubit, ipostaze cărora nu doar că le face faţă cu brio, dar le conferă identităţi distincte, amuzante sau dramatice, după caz. Cele două victime/ eroine sunt Ioana Anstasia Anton (Irina)- cu o puritate ce reverberează şi emoţionează, un aport fără de care rolul ar fi putut suferi; şi Voica Oltean (Miruna), aceasta venind dinspre prestaţia foarte bună din filmul Iuliei Rugină - Breaking News - dar marcată, totuşi, de lipsa de experienţă în teatru, acolo unde dubla de îmbunătăţire o mai prinzi abia în reprezentaţia următoare.

Şi totuşi, cei vreo sută de spectatori veniţi să trăiască alături de actriţe nefericirea, din ce în ce mai des întâlnită în ziua de azi, par mulţumiţi de ceea ce au văzut şi au înţeles acolo, în acest gen de comunicare culturală. Sigur, media de vârstă fiind cam de 20-22 de ani, nimeni nu se întreabă de ce se intitulează numai "Preludiu", când accentul cade pe postludiul social: asumare, confuzie, dificultăţi, descurajare... Un fel de "Fetelor! Cine-o face ca mine... ca mine va păţi!".

Dar acestea sunt, cred eu, limitele asumate ale unui asemenea gen de reprezentaţie cultural-socială: atragerea unui public nu foarte doritor de profunzime ci, cu precădere, de "ce se mai întâmplă". Este una dintre mutaţiile pe care mass media actuală (televiziunea, internetul) le-a produs masiv în rândul unei generaţii mai puţin atrasă de idei, de cărţi... de cultură în general; dar amatoare / consumatoare de "chestii super-tari", percepute, gustate şi judecate pe "repede înainte": schematic, superficial, uneori eronat. Aşa cum se prezintă, "Centrul de Teatru Educaţional Replika reprezintă un spaţiu cultural interdisciplinar, dedicat explorării şi prezentării publice a creaţiilor artistice performative (?!), concepute de artişti activişti într-o strânsă relaţie cu comunitatea". Artişti activişti? Se vede că sintagma aparţine, pesemne, cuiva suficient de tânăr ca vârstă, care nu a avut ocazia să deguste activismul scenetelor şi a cupletelor vehiculate de către "brigăzile artistice de agitaţie". Sau de profesionişti ai agitprop-ului (agitaţie şi propagandă) precum Mihail Davidoglu, Paul Everac, Şerban Codrin... Personal, nu cred în rolul formativ (ci doar informativ) al unor astfel de întâmplări simplificatoare şi moralizatoare. Sigur, cu o oarecare notorietate în rândul acelui public ce preferă cultivării - informarea. Desigur, nu toţi trebuie să se emancipeze spiritual la teatrul unui Cehov, Ibsen, Becket. La fel cum Un-te duci tu, mielule? al lui Mircea Vintilă nu avea nimic de-a face cu opera sau filarmonica, atrăgând şi modelând totuşi o generaţie foarte văduvită, la vremea aceea, de cultura veritabilă... Dar care se regăsea, măcar, în astfel de educaţie alternativă, oricât de periferică şi de minoră. Curat lozinca socialismului biruitor: "Decât mult şi prost... mai bine nimic, dar bun, tovarăşi!"
De: Ozana Nicolau Regia: Ozana Nicolau Cu: Ioana Anastasia Anton, Voica Oltean, Mihaela Rădescu, Viorel Cojanu

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus