Fraţii de dincolo de ecran - Chaque mur est une porte / Fiecare zid e o poartă la One World Romania, 2018

Chaque mur est une porte / Fiecare zid e o poartă, documentar 100% francez (dpdv producţie), 100% bulgar (dpdv subiect şi eroi), mixează înregistrările unei emisiuni. "Versiunea M" a faimoasei televiziuni vecine şi prietene. La final de comunism şi început de post-comunism, БТ 1 găzduia un soi de talk-show lunar straniu. O doamnă în zona vârstei de 40 de ani, tunsă scurt, îmbrăcată în pantaloni de piele, punea întrebări neobişnuite în cadrul unor dialoguri găzduite fie de studiouri decorate cu carton şi sclipici, fie în parcuri, în campusuri universitare, în centre comerciale ori pur şi simplu pe stradă.

Subiectul întrebărilor depăşea cu mult cutumele tv cu care noi, vecinii de peste Dunăre şi dintru comunism, eram obişnuiţi. Se discuta despre complexele de inferioritate şi visele de mărire ale bulgarilor, despre umbra marelui URSS şi iluzia încă mai-marelui USA, despre individul pierdut în mulţimea poporului versus individul ca cetăţean distinct, despre a trăi pentru copii, într-un viitor iluzoriu versus a trăi pentru sine, într-un prezent de ne-pierdut, despre hippie, rock gotic local şi multiplele forme de manifestare ale artelor contemporane, despre manipularea electorală în formă stratificată (de campanie, de ziua alegerilor, de după alegeri), despre la ce bun prezervativele şi altele asemenea.

Toate aceste teme, cele mai multe sunând teribil de familiar şi spectatorului mioritic, erau dezbătute de oameni mai mult sau mai puţin pregătiţi între 1988 şi 1992, la televiziunea spre care adesea ne îndreptam antenele. E drept, contextul politic al Bulgariei, infinit mai relaxat pe finalul comunismului graţie apropierii (benefice, de data asta) de un URSS condus de Gorbaciov-ul perestroikăi şi glasnost-ului, era cumva altfel decât cel al României. Intrarea în post-comunism, mai pauperă parcă la sud de Dunăre, ne-a diferenţiat iarăşi în oarecare măsură.

Toate aceste ne-potriviri de detaliu al evoluţiei politice ţin însă de suprafaţa lucrurilor. În adâncuri, diferenţele sunt infinitezimale. În oglinda pe care o aşază pe ecran emisiunile mamei şi filmul realizat după 25 de ani de fiică (Elitza Gueorguieva), ne recunoaştem până la deplină identificare. Ne recunoaştem pe noi, cei de atunci, dar, din păcate, şi pe noi, cei de azi. Hainele, coafurile, maşinile s-au schimbat. Fricile, felul de a gândi, complexele sunt, pe alocuri, aceleaşi. Aceleaşi ca la ei, aceleaşi ca atunci.

Aşezând lângă fragmentele din emisiunea mamei propriile gânduri, scrise cu litere albe pe ecran negru, Gueorguieva aduce în prezent întrebările unei epoci ce altfel ar putea fi lesne confundată cu trecutul. 58 de minute de film bine-gândit şi onest narat ne arată cât de puţin ne-am schimbat, dar şi cât de mare nevoie avem să ne privim cu drag şi îngăduinţă stângăciile, deruta, teama de un nou început.