Căci ce altceva este Laurențiu Ginghină, eroul proaspătului documentar al lui Porumboiu, dacă nu un om blând și bun, trăind mărunt-anonim într-un oraș oarecare de provincie mică (să-i zicem Vaslui), tânjind discret-melancolic spre un centru, spre o capitală, spre un altundeva aflat mereu departe, rămânând mereu în trecut? Un om cu defectele, cu neșansele, cu limitările, cu visele, cu gândurile, cu teoriile lui despre viață, sperând în fiecare zi, înțelegând în fiecare noapte, retrăind mereu întâmplările, momentele, cumpenele când totul s-a decis cu multă vreme în urmă.
Există un moment în A fost sau n-a fost? când profesorul Mănescu (Ion Sapdaru, aflat la primul mare rol în cinema) schimbă două vorbe cu un fost elev (Constantin Diță) care îl întreabă, într-o doară, dacă mai cântă la chitară. Întrebarea izbește din plin. Mănescu tace, nu respiră, aproape că se prăbușește. "Nu, nu mai cânt", îngăimă, cu greu. "Acum beau tot ce câștig, mi-e rușine să dau ochii cu nevastă-mea, la școală abia dacă mai deschid catalogul și tot ce mai sper e să nu afle fii-mea cum am ajuns", pesemne că spune mai departe, în sinea lui, neauzit.
Laurențiu Ginghină nu e nici pe departe Mănescu. Ba, la prima vedere, e cum nu se poate mai diferit. Deși are cam aceeași vârstă și cam același tip de slujbă stabil-blazată (mărunt funcționar la Prefectură), Ginghină n-are nici o treabă cu alcoolul, e entuziast, plin de viață și doldora de idei.
Cu puțini ani înainte de revoluție, a fost grav accidentat în timpul unei miuțe amicale. Și-a revenit cu greu, după o serie de operații și multă suferință. Acum, pare animat de un singur țel: cum să revoluționeze jocul pe care îl iubește doar în calitate de chibiț (cumva, nenumită, plutește senzația că ar fi vrut mai mult de la fotbal de n-ar fi fost accidentarea).
De fapt, nu e nevoie de multe cunoștințe de psihologie pentru a înțelege că toate soluțiile sale inovatoare (multe dintre ele deloc inovatoare, ci deja practicate ca exerciții în cadrul antrenamentelor) sunt menite a răscoli și pansa, o dată, și încă o dată, și încă o dată, rana niciodată închisă a acelei accidentări care i-a schimbat viața. Zecile sale de variante de "îmbunătățire" a jocului, care ajung să-l plictisească până și pe Porumboiu, partenerul său de dialog pe tot parcursul filmului, sunt, în fapt, tot atâtea întoarceri și absurd-înduioșătoare încercări de a rescrie istoria absurd-crudă a propriei sale tinereți.
Cu un talent de povestitor și o capacitate de deducție remarcabile (limitările, dacă există, nu vin din calitatea raționării, ci dintr-o bibliografie nu din cale-afară de generoasă și un context social care nu predispune la evoluție intelectuală), Laurențiu Ginghină e genul de locomotivă-cinematografică perfectă, capabilă să ducă în spate un film, o lume, un destin.
Secondat, memorabil, de propriul tată și de doi petenți care se interesează de soarta demersului lor birocratic, personajul principal din Fotbal infinit e tot ce poate fi mai bun pe lumea asta a noastră, românească, în care, uneori, în cea mai neagră mlaștină de impostură, prostie, mișelie, răutate și blazare, te izbești de câte un munte de candoare care te lasă cu gură căscată și cu inima franjuri.
Pe bune, acum, ce le-ați spune lui Jderescu, Mănescu, nea Piscoci și, acum, lui Laurențiu Ginghină de le-ați sta alături la o masă, la o bere, la o țigară? Când, unde, cum au, am rătăcit de am ajuns aici?