Nuntă la morgă - Sorry

După şocul servit de echipa Teatrului Arca pe scena Naţionalului clujean cu Top Dogs al lui Urs Widmer, un show-sudalmă de-o virulenţă bulversantă fără doar şi poate, bucureştenii - e drept, cei de la Bulandra de data aceasta - şi-au cerut scuze într-un mod elegant spunându-ne sorry, nouă, clujenilor cu ceva pretenţii, oferind un spectacol mai decent, chiar melodramatic aş zice, în ciuda amplasamentului la fel de neconvenţional, ca să nu spun macabru de-a dreptul. Gustul pentru stridenţe de limbaj sau de mediu a ajuns un imperativ al momentului. Aţi ghicit, cel de-al doilea spectacol se intitulează - cum altfel decât - Sorry şi aparţine regizorului rus Yuriy Kordonsky pe textul lui Alexandr Galin. Desigur, ambele au ajuns în gura presei ca reuşite incontestabile, dacă nu estetice numaidecât sau de casă, cel puţin ca vâlvă în târg. Dar târgul se lărgeşte şi ceea ce interesează pe bucureşteni ajunge până la urmă şi prin provincie, deşi poate că unele centre teatrale sunt chiar în provincie.

Jucând în Top Dogs / Şomeri de lux, Victor Rebengiuc mi-a amintit că a ieşit pe post în zilele revoluţiei cu o hârtie igienică pentru a le-o oferi celor care şi-au spurcat gura declamând triumfalist imnuri de slavă cuplului împuşcat. A fost prima răbufnire nonconformist exprimată - motivată - a rafinatului şi stilatului actor. Au urmat şi altele, mai ales în film, datorită unor greşite utilizări din partea regizorilor. Dar cea mai inadecvată utilizare se pare că este cea din Şomeri de lux unde bălăriile de limbaj rostite au avut un impact negativ asupra unui public, după cum spuneam, cu unele, puţine, pretenţii să le spunem estetice. "Un public excesiv conservator!" vor sări tinerii asupra "generaţiei expirate". Aşa o fi, dar artistul trebuie să găsească mijloace artistice de sugestionare a revoltei, nu să apeleze la măscăreală excesivă.

În acest context temporal de trivializări biruitoare, Sorry a venit ca o reparaţie. Ion Caramitru, proaspătul director al Naţionalului bucureştean, împreună cu Mariana Mihuţ, şi-a permis un turneu prin Ardeal înainte de a prelua cum se cuvine funcţia de manager al prestigioasei instituţii. Ziarele provinciei au titrat la unison: "Regal actoricesc". Dar nu numai atât. Prestaţia celor doi actori de marcă acoperă aproape în întregime orizontul de aşteptare al unui public matur, dornic să-şi exhibe şi să-şi înţeleagă frustrările trecute şi prezente. Textul lui Alexandr Galin oferă această posibilitate.

Reîntâlnirea după 20 de ani dintre Iuri Zvonariov şi Inna Rassadina marchează o cotitură importantă în cunoaşterea propriilor identităţi spirituale ale personajelor. Fiecare crede despre el altceva până în momentul confruntării. Iuri, un emigrant rus ajuns în Israel, se întoarce în Rusia la fosta iubită pentru a o salva din lumea confuză şi meschină în care trăieşte claustrofobic Inna. Este Rusia contemporană care "anulează orice formă de libertate", victimă a socialismului cândva biruitor. Salvarea ei înseamnă pentru Iuri oportunitatea de a-şi dovedi puterea de a scăpa de blestemul spiritului rus. Deci "cumpărarea" Innei cu bani primeşte o semnificaţie egoistă. Nunta are loc în subsolul spitalului unde lucrează Inna, lângă morgă. Ţevi, conducte şi pereţi igrasioşi le sunt nuntaşi în această ceremonie tragi-comică amintind prin locaţie de piesa Subsolul al lui Paul Everac. Protocronismul nostru coboară până în subsol. Nici în acest domeniu nu se poate pune nimeni cu noi. Vecinătatea cadavrelor sporeşte stranietatea dramei, fără a atenua calităţile volitive ale Innei, prototip al Mamei Rusia. Totuşi, la lumina lucidităţii, Inna constată că Iuri este căsătorit şi în Israel şi visul lor de evadare se destramă.

Sorry este o dramă a ratării, a neîmplinirilor. O oglindă a vieţii netrăite, batjocorite. O oglindă în care personajele se recunosc pentru o clipă aşa cum sunt, ca apoi să se respingă. Evidenţa adevăratei condiţii în care se află fiecare nepermiţându-le apropierea, salvarea sau uitarea trecutului. Ele rămân captive sentimentului de apartenenţă la un spaţiu comun al propriilor lor claustrări. Mai departe de ele însele personajele nu pot evada. La ora nostalgiilor şi a regretelor se adaugă momentul spulberării speranţelor. Din toată această cavalcadă de risipire a şanselor se degajă mai multă căldură umană şi înţelegere pentru suferinţă decât din toate răbufnirile furibunde ale unor şomeri de lux, amintite la început. Exteriorizarea acestui candid în fond complex de trăiri care-i leagă pe Iuri de Inna dă măsura talentului celor doi mari actori: Mariana Mihuţ şi Ion Caramitru.