Pledoarie pentru imaginea-forţă - Discipolii

Contactul cu spectacolul Discipolii realizat de Tompa Gabor la Teatrul Maghiar din Cluj începe de la afişele incitante răspândite prin urbe şi regăsite la intrarea în holul teatrului. Mai precis, de la fotografia de pe cărţile poştale ilustrate care te aşteaptă pe tejgheaua garderobierelor. A devenit o modă tipărirea acestor cărţi poştale pe post de agitaţie vizuală sau fluturaşi care să ducă vestea despre ofertele teatrelor. Când priveşti aranjamentul fotografic de pe cartonul-mesager al spectacolului ai primul şoc. Doamne! Dar "discipolii" cu pălării de comedianţi improvizaţi reconstituie scena pictată de Leonardo da Vinci din fresca "Cina cea de taină". Cu o excepţie. Din mijlocul mesei lipseşte Iisus.

Declicul s-a produs. Mergând spre scenă (spectacolul e tip studio) începi să te gândeşti: unde ai mai văzut o reconstituire asemănătoare? Cine umblă cu speculaţii de acest fel în ultima vreme? Lângă numele lui Visky Andras (autorul clujean al textului), sărind din deal în munte, îl pui pe cel al lui Luis Bunuel şi continuând să sari (de data asta în derizoriu şi comercial) îl adaugi pe cel al lui Dan Brown.

Se pare că tot o modă e interpretarea puternic personalizată a Bibliei. Acum, când Dan Brown desluşeşte, împreună cu alţi demolatori ai miturilor creştine, feţe efeminate ce ies de sub aparenta portretizare a apostolilor în celebra pictură renascentistă, Tompa Gabor revalorifică semnificaţia compoziţiei pe speze proprii ţintind o contragere pregnantă într-o imagine-şoc a conţinutului piesei. Demersul său nu e iconoclast, cât complementar tradiţiei creştine. Scena de pe ilustrată poate trimite spre ospăţul deşănţat al cerşetorilor tratat în manieră parodic-grotescă de Luis Bunuel în Viridiana. Fireşte, astfel de trimiteri pornite din fresca-etalon există şi ele poartă marca viziunii realizatorului respectiv. În legătură cu spectacolul clujean, dezamăgirea vine de la faptul că scena fotografiată cu actorii Teatrului Maghiar ca emblematică, reprezentativă nu apare în spectacol sub această formă. Deşi conţinută în ansamblul mesajului textului ca imagine catalizatoare, centrală, e eludată din reprezentaţia propriu-zisă, fixându-se în memoria spectatorului doar de pe cartea poştală ilustrată sau de pe afişe.

Cu Julieta şi acum cu Discipolii, Visky Andras se afirmă tot mai viguros ca un dramaturg al spaţiului concentraţionar din Estul european al secolului 20. Incipitul ex abrupto al dramei ne aruncă brutal în acest spaţiu al terorii din perioada comunistă. Apostolii, discipolii lui Iisus, după crucificarea învăţătorului pe dealul Căpăţânii, fug din Ierusalim şi ajung... într-un lagăr de concentrare. Sunt numai 10, Iuda s-a sinucis, ulterior lor li se adaugă Toma. Convenţia acestei dilatări a timpului poate fi interpretată ca joc al deţinuţilor într-un penitenciar. Simplu, căci mai au loc astfel de manifestări în puşcării. Samuel Beckett a asistat el însuşi la montarea unor piese de-ale lui în închisoare. De altfel, actorii îşi îmbracă în faţa spectatorilor costumele cu numele fiecărui propovăduitor al învăţăturilor lui Iisus înscris pe spate: Andrei, Alfeu, Bartolomeu, Filip, Iacob, Ioan, Matei, Petru, Simon, Tadeu, Toma. Aşteptarea beckettiană a întoarcerii lui Iisus printre discipolii săi îmbracă forma unor succesive schimbări de spirit care face loc confruntării directe cu mediul ostil, cu convingerile afirmate şi reformulate, dar şi cu ei înşişi. Aşteptarea e o perpetuă căutare a propriului eu dezorientat de falsele valori impuse de statul totalitar. Aşteptarea precipitată devine nesiguranţă, disperare şi speranţă reiterată în spaţiul deznădejdii totale, al lumii părăsite de Dumnezeu.

Greu, foarte greu să diferenţiezi jocul actorilor care sunt toţi într-unul. Aşa că îmi permit să numesc acest personaj colectiv ca fiind excelent interpretat de Salat Lehel, Dimeny Aron, Orban Attila, Buzasi Andras, Laczko Vass Robert, Bogdan Zsolt, Molnar Levente, Gallo Erno, Sinko Ferenc, Biro Jozsef, Hathazi Andras. Mai mult decât un personaj colectiv, trupa e un mecanism bine articulat de regizor care acţionează rapid pentru sublinierea ideilor şi sporirea expresivităţii scenice. Secvenţele se succed cu repeziciune prin faţa spectatorului, în vreme ce imaginea dominatoare ar trebui să fie şi să rămână cea de pe cartea poştală sau de pe afişe. Poate că această scenă ar putea intra în spectacol ca un stop-cadru (final, dar nu neapărat) plin de forţă şi sugestie vizuală. E o părere pe care mi-o menţin şi nicidecum un reproş. Altfel imaginea comentată rămâne o reuşită a managementului artistic.