Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Discipolii

Dumnezeul postmodern - Discipolii


Cultura, decembrie 2005
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Totul se opreşte. Se aud bătăile inimii şi o muzică sublimă. Unul dintre ei, întâmplător el, de data aceasta, dar rolul poate fi schimbat, intră în contact cu Dumnezeu. Îşi umple căuşul palmei de energie şi adevăr divin. Apoi transmite darul de la unul la altul. În tăcere, din căuş în căuş, unsprezece perechi de mâini. Urmează starea de graţie. Mişcările sunt fireşti, dar altele decât cele obişnuite. Nimic din puterea Lui nu s-a uscat. Revelaţia nu fusese cantonată în doctrina revelaţiei. Era la îndemână. La ea se ajungea jucăuş, semiconştient. Nu intrase în istorie. Doctrina revelaţiei este o descoperire târzie faţă de momentul acesta, la care asistăm în Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, în spectacolul Discipolii pe textul lui Visky Andras, regia Tompa Gabor. Pe scena unde stau şi spectatorii, în spaţiul îngust, frumos conceput de Carmencita Brojboiu, legătura apostolilor cu Dumnezeu se stabileşte într-o clipă. Aparent totul se petrece la vedere, dar sertarele ascunse în platformă, ca şi hăurile neaşteptate în care se cufundă personajele induc senzaţia unor planuri secrete, care prelungesc sau dublează vizibilul.



Iar regia lui Tompa Gabor e foarte subtilă în a arăta lucrurile subtile. Excluzând dintru început formula spectaculosului, a ostentării, regizorul etalează faptele la mijlocul drumului dintre accesibil şi inexplicabil. Nu în sensul surprizei stupide din filmele SF, ci în maniera ludicului şi a teatrului pur: acela care pleacă de la miracol. Fără obişnuitele clişee dramatice ale iluminării (corpul înţepenit în atitudine teatrală, ochii în sus, cu privirea fixă la reflector), imensa reuşită a spectacolului stă în modul în care personajele glisează înspre graţia divină prin atributele omenescului: inconştienţa şi ludicul.

Un ludic de factură postmodernă pare să fie, de altfel, fundamentul pe care dramaturgul de la Cluj îşi construieşte textul. Care, în curând, va avea premiera şi la Chicago. Jocul cu planurile temporale, un timp al povestirii, timpul încarcerării, ca şi pendularea lejeră între timpul profan şi cel sacru, al apropierii apostolilor de Isus, peste care se mixează, din când în când, şi un timp personal, biografic (ca în povestea lui Tadeus despre vremea când era vameş) fac sarea şi piperul construcţiei dramaturgice a lui Visky Andras, preocupat să trateze transcendentul în manieră postmodernă. Coborând în athanorul de structuri dramatice, autorul extrage jocul de-a realismul psihologic (prilej de a crea o excelentă tipologie), apoi jocul de-a absurdul beckettian (prilej pentru prestaţii actoriceşti extraordinare). Dincolo de maniera ludică de a trata lumea şi conflictul dramatic, dincolo de jocul cu reţetele, nu numai teatrale, ci şi teologice (unele scene poartă nume ca Omilia lui Andrei despre lege, Omilia lui Toma Estragon şi Ioan Vladimir despre prietenie-bufonadă, Hommage a Samuel Beckett sau Prohodul lui Iacov şi Filip etc.), dincolo de intertextualitate, rămân temele favorite ale lui Visky Andras: meditaţia asupra transcendentului şi asupra universului concentraţionar.



Spre deosebire de un text ca Julieta, unde dezbaterea cu Dumnezeu era individuală, în Discipolii, adevărurile aparţin grupului. O mini-comunitate, cea a apostolilor, are acces neintermediat la Dumnezeu fără să-şi tipizeze experienţa aceasta în structuri cognitive. Relaţia cu divinitatea e doar simţită, nu prelucrată conştient, nu analizată sau încastrată în definiţii. Discipolii nu teoretizează. Ei iau contact cu esenţa, cu energiile iluminării şi ale transformării. Nici un obstacol nu se interpune alunecării lor semiconştiente în planul divin. Excelenţa regizorală a lui Tompa Gabor ţine de manevrarea acestui exerciţiu de psihologie colectivă. Regizorul se pricepe să exprime adevărurile abia presimţite nu personalizat, ci investigând teatral dinamica grupului, într-un spectacol de echipă în care fiecare dintre actori funcţionează impecabil. În acest spaţiu mic, fără mişcările pline de amplitudine obişnuite în scenele cu grupuri, fără ostentaţie, Tompa Gabor găseşte mijloace interiorizate, discrete de a surprinde panica, iluminarea, revelaţia de grup, ca atunci când adevărurile divine curg în discipolii lui Isus, aproape de un timp 0. Regia cuantifică mişcările puternic afective ale comunităţii apostolilor, lupta cu slăbiciunile interioare, multele disensiuni între cele unsprezece personaje, energiile şi impulsurile lor contradictorii. Urmând fidel textul, în inima trăirilor difuze, neclarificate, unde orice afirmaţie se dovedeşte la fel de valabilă ca şi negaţia, regizorul concepe dinamica grupului în perechi dihotomice: precizia şi speranţa, iubirea şi ura etc. Discipolii vorbesc despre un vis colectiv, despre sentimentul părăsirii, iar spectacolul lui Tompa Gabor, plasând epicul într-un plan secund, atestă subtil că legătura cu esenţa divină înseamnă doar trezirea latenţelor actualizate prin energiile de grup.

Fiecare dintre creaţiile celor unsprezece actori ar merita analizată. Mă voi opri numai la scena beckettiană cu Bogdan Zsolt şi Hathazi Andras, o demonstraţie de profesionalism, comic de bună calitate şi teatralitate în cel mai curat stil. Jucăuş, Bogdan Zsolt debordează de fantezie şi nonşalanţă şi investighează graniţa fragilă dintre bufonerie şi dramă. Infinitatea sa de nuanţe apare lejer, fără nici un efort, scoasă din mânecă de un actor desăvârşit. Hathazi Andras străluceşte în amestecul de severitate cu ludic, ia o distanţă inteligentă faţă de propriile tehnici de joc, e fascinant prin autoironie. Expresivitatea lui Dimeny Aron e tulburătoare, iar capacitatea lui Orban Attila de a sugera momentul iluminării taie răsuflarea publicului.

Discipolii de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj demonstrează că revenirea la teme care păreau definitiv abandonate şi demodate, ca meditaţia asupra transcendentului, într-un spectacol care vehiculează cu tehnici impecabile şi o actorie de mare clasă, se poate mula oricând pe sensibilitatea contemporană, reinstaurând un teatru al substanţei şi consistenţei.



 Toate articolele despre Discipolii


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Cristina Rusiecki


Alte articole

 Pledoarie pentru imaginea-forţă - Discipolii, Adrian Ţion


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer