Un thriller la mare înălţime - Flightplan

După o pauză de trei ani, în care s-a consacrat creşterii celor doi fii ai săi, Jodie Foster revine în atenţie cu un film la fel de claustrofobic precum precedentul (Panic Room). Numai că, acum, 90% din acţiune se petrece într-un avion transatlantic, cu două niveluri, conceput special pentru film.

Flightplan / Jurnal de bord este un thriller sănătos, abordat cu meticulozitate nemţească de regizorul german Robert Schwentke, aflat la prima experienţă hollywoodiană. Rezultatul e că, pînă aproape de sfîrşit, intriga nu îşi dezvăluie adevărata faţă, continua nesiguranţă făcîndu-l pe spectator să-şi modifice mereu viziunea. Jodie Foster interpretează rolul unei americance care se îmbarcă de la Berlin spre New York, cu fiica ei de 6 ani şi cu corpul neînsufleţit al soţului, mort într-un accident, cu cîteva zile în urmă. După un somn adînc, femeia descoperă că i-a dispărut fiica. Ce e curios e că nimeni nu-şi aduce aminte s-o fi văzut la bord, iar membrii echipajului confirmă faptul că nu era trecută pe lista de pasageri. Treptat, filmul virează spre o pistă pe care nu o va părăsi nici spectatorul prea lesne: aceea a dezechilibrului psihic al eroinei, pistă care merge în paralel cu ideea fixă a acesteia că fiica i-a fost răpită (pînă la o construcţie de genul "singur împotriva tuturor").

Jocul cu fantomele a fost - o amintim - magistral tratat de M. Night Shyamalan în Al şaselea simţ, făcînd de-atunci mulţi prozeliţi. Însă Jurnal de bord nu se foloseşte de această referinţă decît pentru a ne arunca false momeli. Strîns şi alert, filmul îl ţine permanent pe spectator atent la întoarcerile lui bruşte de situaţie şi, chiar dacă finalul aduce cumva întreaga poveste cu picioarele pe pămînt şi pune puţină melodramă tipic americană pe rană, nu o face cu atîta pregnanţă încît să surpe restul construcţiei.

Un rol important în munca de a face filmul convingător îi revine lui Jodie Foster, care e în alertă tot timpul, jucînd inteligent şi fără fasoane rolul unei mame căreia i se fîlfîie că e luată drept nebună. I se adaugă Peter Sarsgaard în rolul versatilului poliţist al aerului, precum şi Sean Bean, Erika Christensen şi Kate Beahan, în cele ale eficienţilor membri ai echipajului. Deşi conceput înaintea atacurilor de la 11 septembrie, subiectul a devenit la ordinea zilei, primind în dezvoltarea lui cîte ceva din psihoza actuală. Dar el doar se foloseşte de ea, ca şi de cîţiva figuranţi arabi, pentru a deturna (!) atenţia spre un subiect mai cinematografic, în sensul de mai tocit în producţiile de gen.