Femeia visurilor e o profesiune de credinţă

După o pauză de opt ani în cinematografe (de la Omul zilei), Dan Piţa a ieşit în acest an cu două filme. Second hand, la care a lucrat mai mulţi ani, a avut premiera în primăvară, Femeia visurilor a ieşit acum, către sfîrşitul anului. E poate cel mai autobiografic film al cineastului, deşi acesta susţine că nu e vorba despre el în povestea regizorului ajuns la vîrful carierei, care e bîntuit de umbrele trecutului şi care trebuie să le înfrunte pentru a-şi duce filmul la bun sfîrşit. Dar orice film despre munca unui cineast e autobiografic în sine, pentru că autorul va turna în el, inevitabil şi chiar inconştient, propriile dileme, propriile iluzii, propria-i experienţă filtrată. Scenariul nu îi aparţine însă lui Dan Piţa, ci lui Răsvan Popescu, acesta publicînd anul trecut cartea intitulată Femeia visurilor, după care s-a făcut filmul.

În ansamblul neomogen al creaţiei lui Dan Piţa, acest film se apropie, din păcate, mai mult de Eu sunt Adam decît de preferatele mele, Pas în doi şi Nunta de piatră. În încercarea de a transpune cinematografic lumea nebună, haotică, clocotitoare din sufletul şi mintea unui cineast, scenariul recurge, din păcate, la o manieră la fel de haotică de ordonare a materialului. Eroul, regizorul Thomas, se află în permanenţă şi în lumea reală, terestră, cea a problemelor de producţie - decoruri, manieră de filmare, discuţii cu producătorul -, dar şi în cea din mintea lui, unde amintirea iubirii dintre el şi asistenta Noa va fi reactivată de tentativa de a face un film despre ea. Realitatea şi ficţiunea formează un joc permanent de oglinzi care îl pot pierde pe spectator. Pentru cineastul Thomas, realitatea din mintea lui ia cu uşurinţă locul celei terestre, a zilei. Pentru el, există una şi aceeaşi realitate, polimorfă. Dar zbuciumul sufletesc al eroului bîntuit de femeile care l-au devorat şi-l devorează, de patima creaţiei, de boală, de nesiguranţă nu transpare pe ecran.

Stilul consacrat al lui Dan Piţa se simte în nevoia de a metaforiza realitatea, de a-i introduce nişte repere simbolice care odinioară făceau deliciul spectatorilor. Mlaştina, ceaţa, fumul, piramida trimit într-adevăr la filmele sale precedente, dar se simte lipsa unei viziuni ordonatoare şi unificatoare. Numele lui Thomas poate face referire la Toma necredinciosul, tema Odiseii apare şi ea figurată; la fel, filmul trimite în mod direct la 8 1/2 al lui Fellini şi la All That Jazz al lui Bob Fosse, dar pentru ceea ce e filmul în sine aceste referinţe sunt nişte cîrje de care se putea lipsi şi care nici nu-l ajută. Scurtele inserturi spectaculare, în care transpare gustul pentru grandios şi grotesc, nu reuşesc să lege între ele fragmentele. Filmul dă uneori senzaţia că a fost în aşa fel construit încît să cuprindă în el toate întrebările referitoare la sine, dar şi toate răspunsurile. Uneori pare autoironic (folosindu-se de motivul filmului în film), alteori e sarcastic, vezi personajul criticului de film, preţios şi alcoolic, plătit de producător să scrie cronici bune, şi care se exprimă cabotin în termeni pseudo-intelectuali. E ca şi cum Dan Piţa ar da de înţeles că ştie dinainte cum se va scrie despre el şi că nu-i pasă. În alte cazuri, ne lasă să credem că producătorul Nene ar fi chiar Adrian Sîrbu, patronul Mediapro (producătorul filmului), cu care interpretul Răzvan Vasilescu seamănă bine.

Dan Piţa se joacă cu spectatorul, aşa cum se joacă şi cu realitatea, cu un simţ al valorii, căruia îi e aproape indiferent felul în care e receptat. Femeia visurilor e, în fond, un manifest personal şi o profesiune de credinţă, şi mai puţin un film misogin şi răuvoitor despre eternul feminin (deşi trimite la volumul lui Mihail Sebastian, Femei, care e şi titlul filmului din film). Substanţa mistuitoare din mintea unui cineast nu e atît de uşor de fluidificat şi de transpus pe ecran, dovadă că aceste filme sunt o creaţie de maturitate, dacă nu de rămas-bun.