Femei de vis (sic!) şi filme de coşmar - Femeia visurilor

Sunt filme la care însuşi titlul e ales parcă să prefigureze catastrofa. Femeia visurilor te duce cu gândul la un film ce ţinteşte foarte sus, să atingă, bunăoară, culmi ale creaţiei pe care, pe de o parte, puţini [creatori] sunt în stare să ajungă şi pe care, pe de altă parte, la fel de puţini [spectatori] sunt în stare să le înţeleagă. E unul din acele filme ce au intenţia să vorbească despre condiţia (neapărat ingrată!) a Creatorului de geniu, despre cât e el de neînţeles şi cum eşuează el din cauza neînţelegerii şi nerecunoştinţei semenilor săi.

Femeia visurilor, al doilea film scos de Dan Piţa în acest an, se vrea viscontian în rafinamente şi fellinian în formula incoerentă de a povesti şi amalgama totul. Rezultatul e însă mai apropiat de filmul-rebut. E acel gen de film care ţinteşte foarte sus şi se prăbuşeşte până în fundul prăpastiei. De la preţiozităţile din fiecare scenă, culminând cu preţiozitatea numelor (Thomas, Caius, Vanda, Nene!!!), şi până la replicile rizibile şi jocul fals al actorilor, Femeia visurilor e exemplul tipic de ratare cu care ne-au obişnuit o mare parte din regizorii români.

E vorba (căci se desprinde un fir narativ printre jonglările felliniene) despre un regizor care vrea să facă un ultim film, de geniu, sumă a tot ceea ce făcuse până atunci, atotcuprinzător, care să înglobeze şi să depăşească totul. Femeile au jucat un rol foarte important în viaţa lui, dar niciodată nu a găsit-o pe cea pe care o căuta... Din start, nici nu se putea o alegere mai proastă în rolul regizorului decât un actor de un cabotinism înfiorător - Dan Condurache. Însoţit de alţii onorabili (sau chiar de excepţie, unii din ei), dar ale căror roluri şi a căror ghidare duc la catastrofă: Răzvan Vasilescu, Cătălina Mustaţă, Irina Movilă, Claudiu Bleonţ, Marius Bodochi, Florin Zamfirescu, Olga Tudorache... Apoi, pentru ca un film cu astfel de ambiţii să reuşească (atenţie, sunt doar câteva în istoria cinematografului care au făcut-o!), trebuie ca totul să fie impecabil: de la scenariu, montaj, coloană sonoră, imagine, actori, până la, evident, regie. Or, cu un scenariu (Răsvan Popescu) cu replici de genul "(la telefon): - Deci, vii mâine? / - Bine, mai vorbim... / - OK, pa!"; cu muzica insuportabilă a lui Adrian Enescu; cu actorii lăsaţi să facă fiecare ce vrea..., rezultatul nu putea fi altul decât un rateu cu mari pretenţii.

Femeia visurilor nu are nici măcar coerenţa (care duce la uşurinţa urmăririi poveştii) catastrofelor lui Nicolaescu, deci probabil că nu va avea nici măcar o mică parte din spectatorii acelora. Şi, prin urmare, ca să închei într-o notă în cheia preţioasă a întregului film, cui prodest?