Teatrul Naţional "Lucian Blaga" din Cluj se dovedeşte demn de numele ce îl poartă. Premiera cu Meşterul Manole tinde să fie un eveniment. Piesa a primit carnaţie scenică postmodernistă în regia tânărului regizor Andrei Măjeri, plasând acţiunea, după dorinţa autorului, în "timp mitic românesc". Viziunea regizorală se concentrează pe mitul creaţiei ca izbăvire divină, abstrasă din haosul rătăcirilor. Nuanţele de eseu teatral sunt îmbinate cu cele de feerie poetică vizuală şi tragism mitic. Spectacolul este rezultatul însumării unor sinteze sincretice, eşalonate în ritm baladesc, oniric.
Începutul e puternic şi edificator în privinţa conţinutului. Miriam Cuibus, în postură de amfitrioană magică, desprinsă din negura mitului, susţine un prolog despre actul creator şi creaţiune în faţa unui zid masiv interpus între ziditor şi divinitate. Impactul e de mare efect. Meşterul calculează, se luptă cu zidul ce se surpă şi se dovedeşte neputincios.
Regizorul introduce un alt personaj, Umbra lui Manole (Ruslan Bârlea), ca alteritate a zbuciumului creativ, situată între Stareţul Bogumil (Ionuţ Caras) şi Găman (Radu Lărgeanu), sfătuitorii meşterului, când duhovnici, când cârcotaşi.
Lucian Blaga a avut în vedere, ca şi în baladă, 9 "meşteri mari, calfe şi zidari", plus Manole. În spectacol apar doar trei, interpretaţi de Mihai-Florin Niţu, Cosmin Stănilă şi Radu Dogaru. Însă interpretarea lor voluntară, vocală şi acaparantă îi substituie pe cei absenţi. Alegerea lui Sorin Leoveanu pentru a-l interpreta pe Manole este o reuşită în sine. El dă dovadă de vibrantă comprehensiune în conceperea personajului, fiind un vârf în cariera sa artistică, de calibrul acelui neuitat Hamlet din 2001 în regia lui Vlad Mugur. Naturaleţea Mirei, soţia lui Manole, este extinsă de Romina Merei în voioşie şi cântec. Pentru solii lui Vodă, regizorul a pregătit o surpriză de proporţii. Venite de pe un tărâm suprarealist ca expresie, Anca Hanu şi Sânziana Tarţa îşi impun pretenţiile faţă de mersul lucrărilor cu ajutorul pistoalelor. Halucinaţiile meşterului prind contur delirant. Ioan Isaiu e drapat în vestimentaţie aurită în rolul lui Vodă, iar Cristian Rigman primeşte înfăţişare de arhanghel, după ce l-am văzut recent la TIFF în rolul unui descendent al lui Dracula în filmul japonezului Sion Sono Tokyo Vampire Hotel.
După îndepărtarea decorului cu zidul, scena se deschide spre un sugestiv joc de lumini axat pe verticala edificării visurilor de împlinire corelate cu prăbuşirea în trape abisale. Sugestiile sunt multiple, sporesc simbolistica limbajului vizual şi se datoresc lui Mihai Păcurar şi Mădălina Mânzat. Supradimensionarea mitului ziditorului ajunge, prin imagini proiectate până în zilele noastre. Vedem biserici în construcţie, blocuri, case, saloane de spital sau dormitoare insalubre unde s-au odihnit aţi meşteri constructori pieriţi, al căror arhetip rămâne Manole.
Spectacolul lui Andrei Măjeri dezvoltă mai mult componenta eseistică a textului, cu accent pe spiritul dubitativ al meşterilor şi nu pe dinamica muncii ca în spectacolul din 1973 al lui Alexa Visarion, cu Constantin Adamovici în rolul lui Manole, cu praful răscolit de panourile alunecânde pe verticala zidirii, praf ce-l simt şi acum în nări.
De la efecte vizuale puternice la sonuri liturgice, atmosfera spectacolului se încarcă de semnificaţii majore, derivate din scrisul lui Lucian Blaga şi consonante cu problematica textului. În ciuda unor artificii extise spre kitsch în final, spectacolul lui Andrei Măjeri se încadrează într-o viziune îndrăzneaţă, aproape omogenă, modelată după elasticitatea simbolică a mitului creaţiei.