"Artistul închide lumea într-un semn" (Lucian Blaga)
M-am apropiat târziu de Meşterul Manole chiar văzând cât de tare crede Andrei Măjeri în spectacolul pe care l-a făcut la Naţionalul clujean. A fost prejudecata mea vizavi de text. Teatrul de idei al lui Camil Petrescu a venit mult mai uşor aproape de mine, pe când pe al lui Blaga l-am perceput vetust. Acum intervine propriul meu timp trăit, în a desluşi profunzimile care abundă în piesă, pe care un spectacol le poate pune în valoare prin modul în care textul este rostit şi înscenat. Timpul comun, ca referinţă a epocii prezente, mă plasează într-o poziţie sensibilă curentelor, în curgerea lui. Anecdotic, gândul ce nu-mi dă pace este la reacţia, dintr-un an nu de mult trecut, de oripilare a unui public canadian căruia i s-a descris, în câteva cuvinte explicative, ca preambul la spectacol, legenda meşterului Manole. Oricât am căutat, de o bună vreme încoace, să nu-mi pierd echilibrul în turbulenţele reevaluării culturale, mă trezesc precum în sofismul propus în joacă de un prieten (dacă eu am un măr şi tu ai un măr, schimbându-le între ele, tot câte un măr avem fiecare, pe când, dacă e vorba de idei, schimbându-le, fiecare vom avea câte două). Ochii mei nu mai sunt aceiaşi în debutul spectacolului construit de Măjeri. Unul care îmi pare a se încadra într-o aceeaşi manieră de abordare a unei piese clasice precum Nunta însângerată (Naţionalul craiovean): respectul pentru sensul şi cursul textului se îngemănează cu o acută inventivitate. Rezultatul este mai puţin o reinterpretare, firească în orice creaţie, cât obţinerea unui aliaj în care componentele îşi păstrează din atribute dar se şi metisează. Surprinde această împerechere de vechi şi nou, stârneşte, provoacă, cucereşte sau derapează pe alocuri, dar cu certitudine lasă o amprentă asupra spectatorului atent, remanentă. Ca un detaliu, am văzut Meşterul Manole din fotoliul de acasă. Şi dacă un ochi s-a întristat la neputinţa de a călca pragul de marmură inscripţionat cu '1904', al teatrului clujean, celălalt s-a bucurat de o filmare atentă, venind mereu aproape de protagonişti, potenţând receptarea exprimării lor. Mai mult, cum propunerea scenografică a lui Mihai Păcurar a plasat un spaţiu de joc în buza scenei, camera de filmare a surprins peretele uneia dintre lojele mult avansate. Pe de-o parte, am avut un nou element al asocierii dintre vechi (loja, de la semne de uzură la ornamentaţie) şi nou (costumaţia imaginată de Lucian Broscăţean), pe de alta chiar prezenţa unui zid, aproape palpabil, inclusiv cu urmele stratului de tencuială.
E stilul lui Măjeri, acest accent atent ritmat pe vizual. Pentru acest spectacol am fost, de la bun început, urmărit de provocarea pe care o resimt în faţa afirmaţiei că o fotografie (o imagine) poate înlocui o mie de cuvinte. Obsedat de înţelesurile ramificate ale unei fraze, îmi pare că mai dihai te poţi pierde într-o imagine. Primele tablouri sunt, însă, aproape pe deplin dedicate cuvintelor, acoperind în cea mai mare proporţie textul originar. Şi totul curge netulburat, regizorul îşi asumă ideea lui Blaga şi intrăm în cercul constrângerilor unui creator precum Manole ca pe pojghiţa subţire a unui lac îngheţat. Multe replici desprinse din evanghelii, multe provocări mistice în faţa unor spectatori profani. Contrariantă presiunea pusă de Bogumil asupra meşterului. Şi totul se petrece nu ieri, nu azi, în timpul ce stă să vină. Nu mai zic adierea unei strângeri de inimă la vederea patosului unor tineri care cred în izbăvirea prin jertfă umană. Conştiinţa ne-a fost greu încercată în secolul trecut, cu fanatisme fluturând idealuri peste cadavre ritualice, fără a pune preţ nici măcar pe propriul trup în numele unei credinţe. E grea eliberarea de aceste obsesii, cuvintele vechi se regăsesc greu în limpezimea lor dintâi. Într-un fel, Bogumil ilustrează insistenţa pe o unică interpretare: "Nu judeca, nu cântări! Nu cârti! Nu socoti! Crede!". El, care niciodată nu măsoară, nu socoteşte. Dar Isus nu asta a vrut... Ce nesfârşită controversă, ce temere cumplită care îngheaţă totul. Ascultându-i cuvintele, îmi căutam amintirea cărţii lui Pleşu, în încercarea lui de a înţelege rostul exprimării în parabole. Şi Blaga, indirect, exact această cale o deschide, invitând la cugetarea proprie asupra sensurilor profunde ale cuvintelor vechi. Am tresărit doar la stridenţa din replica Mirei: "Astăzi, când toată lumea e creştină, aţi voit cu tot dinadinsul să... Astăzi, când nu mai este păgân, şi până şi copacii şi dobitoacele sunt creştine?"
Paradoxal, taman soborul, ipocrit şi lipsit de umanitate, se rosteşte pentru justiţie, una deopotrivă mundană şi în acord cu tablele legii. Amplificând astfel, în ultimele clipe, tragedia. E aproape un loc comun că o creaţie cere o jertfă. E simplu şi îndelung ilustrat în istorie. Dar Avraam a fost oprit de Dumnezeu în ultima clipă, înainte de gestul fatal. Legenda zidarului ce face un sacrificiu este răspândită pe tot felul de meleaguri, din Deva până în Ţara Soarelui Răsare. E drept că Manole are de ridicat un templu, nu o simplă construcţie pentru oameni. Manole este Artistul. Şi spectacolul lui Măjeri pe asta focalizează. Artistul, în sine, şi doza, mai mică sau mai mare, din esenţa lui în noi. O dată căzând cortina, trebuie să o iau de la capăt, pentru a vedea altfel.
Acesta e primul cuvânt rostit de Manole pe scenă: "Altfel!". Iar Doamna lui Vodă, un personaj inventat de regizor, rosteşte: "Omnis heresis est". Mai mult, ne-o spune şi în româneşte, asigurându-se că receptăm sentinţa de oracol: toţi suntem eretici.
Dacă pentru un artist asta este condiţia fundamentală, creaţia sa fiind esenţial altfel, miza cade pe stareţul Bogumil. Şi nu atât pentru ipoteza lui, cea a unui joint-venture Dumnezeu-Satana, cât pentru interpretarea pe care o dă cuvintelor sacre, una deloc fără consecinţe. Ionuţ Caras face un rol fascinant. Pe de-o parte este opţiunea regizorală a unui ochi absent, un semn, ipotetic, al reversului privirii, spre un interior abisal. Apoi expresia chipului său, acuitatea de uliu, scrutând sufletul lui Manole. Tulburătoare până la obsesie, incantaţia de început, 'Cu noi este Dumnezeu'. Un rol care ar fi meritat cu prisosinţă un premiu UNITER. În spectacol, Bogumil reprezintă vocea religiosului instituţionalizat. Cu multe dintre atributele sale. Întinde adesea mâna spre Manole, pentru o simplă atingere. Poţi vedea acolo şi intenţia mângâierii, poţi vedea şi încrederea că mesajul se transmite mai bine când, fizic, oamenii sunt în contact. De aici şi reacţia celor de faţă, în scena finală, când i se impută meşterului că s-a eschivat în faţa semnului crucii. Pentru ca apoi, revenirea lui Leoveanu să polarizeze privirile. Mâna stareţului, pe frunte, încordarea meşterului, cu un rictus de zâmbet pierdut, mâna coborând în dreptul inimii.
Blaga a creat un text saturat cu semne biblice, i-a dat lui Bogumil un consistent discurs pentru fundamentarea opţiunii, pentru ca spre final toată acea tensiune acumulată să pună întreaga lumină pe artă. Iar Andrei Măjeri dedică prima parte cuvântului, iar a doua imaginii. Fiecare grăind din belşug, cu deschidere spre dialog, cu consistenţă indubitabilă.
Cuvinte cheie în spectacol ar fi: 'albastru', 'nisip' şi, cumva, chiar 'haina'. Acesta din urmă capătă greutate estetică prin aportul unui artist dedicat veşmintelor, Lucian Broscăţean, la prima, dintr-o serie care a dezvoltat frumos colaborarea, întâlnirea teatrală cu Andrei Măjeri. Costumele sunt dintr-o altă lume. O simţi a viitorului, o gândeşti ca nefiind legată de dimensiunea asta. O îmbinare de mitologie SF şi Rubliov, o transgresare, în costumul Mirei, între lumea digitala şi cea vegetală, tăietura simplă a unui anchior ce subliniază deschiderea inocentă, vulnerabilă, a lui Manole. Şi nu numai, inaugurarea bisericii prilejuind un regal fashion, de la misticul digital (şi tatuat!) la asocieri de culori şi sugestii de materiale în costumele femeilor ori chiar al lui Bogumil. Inedite şorţurile meşterilor, poate în înţelesul vechi al cuvântului zidar, cu un efect uşor amuzant, perturbator. Solii lui Vodă, transformaţi ca gen, de ce nu?!, în fond, deja se apropie de o imagine uzuală, uşor adolescentină în pretenţia de duritate, intrigând agitarea armelor de foc. Pentru ca amfitrioana, un alt personaj inventat de regizor, să fie un fel de zeiţă a înţelepciunii, fie chiar şi precum o profesoară din lumea lui Harry Potter. Iar haina, atât de variată şi încărcată de simboluri, pecetluieşte sfârşitul. Mai întâi al Mirei, într-o admirabilă scenă, bine construită, de la mişcările actorilor de a se distribui simetric şi a o susţine pe Romina Merei, până la fluida transfigurare a luminii pentru clipa jertfei, personajul evaporându-se şi pelerina rămânând, simbolic, suport pentru proiecţia jocului digital al unor fascicule subţiri, într-o coloană de albastru. Pentru ca, în cele din urmă, veşmintele particularizate, identitare, să fie lepădate într-o stivă acoperind un trup. Al meşterului. "Mă dezbrac de trup / ca de-o haină pe care-o laşi în drum." Versuri din creaţia lui Blaga se aud în intervalele dintre tablouri, precum şi fraze din gândirea sa filosofică. Cu ce acurateţe şi tact le rosteşte Miriam Cuibus, cu vocea simbolicei Învăţătoare! Unul dintre cele complementate, cum şi jocul alternativei aduce copiii să întruchipeze soborul cel aspru. Dar nu spunem adesea că un copil e cel mai sever judecător? Cei patru puşti, Dragoş Bârlea, Tudor Corb, Teodor Pop-Curşeu şi Alex Todea, pentru cele patru colţuri ca patru zări ale petecului de nisip, au şi capacitatea de a-şi conserva naturaleţea zbenguielii reţinute, ca la auzul clopoţelului ce vesteşte intrarea la clasă, aşa cum au şi la final pe aceea de a încerca tonul grav al unei asprimi neînduplecate. Pe când, în jurul nisipului, cuvintele Învăţătoarei curg ("Singurul scop al omului este creaţia", continuând cu un citat din Nietzsche, contrazis mai apoi de Blaga), copiii desfac, fiecare, câte o rodie. Referinţa cuplului Măjeri-Broscăţean la Paradjanov (Culoarea rodiei) duce mai departe spre altă creaţie a acestuia, Legenda fortăreţei Suram, în care jertfa şi-o asumă, el însuşi, un tânăr ce acceptă să fie zidit pentru salvarea celorlalţi şi a unei credinţe. Culoarea rodiei umple, după înălţarea bisericii, costumul lui Manole. O culoare ce pare a fi coagulat, până la extincţia meşterului, toate fulgerele ce distrugeau construcţia. Altfel, pecetea este albastră. Atât pentru înţelepciunea Învăţătoarei (cu nuanţa niciodată uitată a grijii materne, vizibilă în privirile către copii, coroborată cu gestul de a transfera pelerina de pe umerii ei pe ai băiatului din urmă) cât şi pentru cuminţenia, ultragiată de stihii, în prima parte, a lui Găman.
Radu Lărgeanu, cu urme de albastru pe mâini şi pe picioare, un siniliu care atrage privirea, face un rol puternic. Dacă în prima parte tonul pare a fi uşor supraexpus, cu un dram de stridenţă sălbatică, în partea a doua este copleşitor dramatismul cu care îşi încarcă personajul. Se simte umanitatea celui care, deşi privit cu duioşie de oameni ca Mira, îşi dovedeşte forţa de caracter, capacitatea de înţelegere, dedicarea pentru cel suferind. Şi-l pilotează pe Manole, îl susţine cu trupul său, cu lacrimi în ochi şi cu dragoste. Un actor cu o paletă foarte largă, unul dintre pilonii teatrului clujean. Găman, cu o voce de dincolo de toate încordările, evocând tărâmul unde huma e albastră, vesteşte sfârşitul: "Gândul tău zboară, trupul tău cade ca o haină care te-a strâns şi mult te-a durut."
Iar nisipul, cel mai degrabă nebăgat în seamă la-nceput, cel care, poate, a nedumerit uneori (mica groapă cu nisip din curtea şcolii, abia cuprinzând trupul întins al unui personaj), iese mai întâi la rampă prin jurământul meşterilor. Pumnul strâns cu nisip, ca şi când ar ţine bine o viaţă, şi chiar aşa şi era... Pentru ca la căderea unei cortine din pânză subţire, închizând în adânc pe Manole şi lumea lui, să vină la rampă două profiluri sinuos desenate. Pe lumina, ca de lună, a unei bolţi, Bogumil deschide uşor pumnul drept şi nisipul se scurge, ca într-o clepsidră. Atât a fost să fie şi pentru Găman. El cade şi braţul se duce spre ceea ce rămâne din toate, lucrarea Meşterului.
Manole este ideal atribuit lui Sorin Leoveanu, actorul ce devine în întregul său acea frământare a artistului atent la conştiinţă. Mi-a amintit de rolul făcut în Caligula, în regia lui Bocsardi Laszlo, la Craiova. Las la o parte nedumerirea de a avea un machiaj cu contur supraimprimat al ochilor. În prima parte este mai mult 'tăcut', scoţând la vedere doar întrebări, îndoieli, ori puternicul reazem moral: "A fost odată săpat în piatră: să nu ucizi. Şi alt fulger, de atunci, n-a mai căzut să şteargă poruncile". Ceea ce-i schimbă starea şi înfăţişarea este felul în care irumpe Mira în scenă. Romina Merei, în alb cuprins de ramuri, apare întâi de dincolo de faldurile de fundal, căutând din priviri ce au mai făcut meşterii, apoi, decisiv, dinspre public, spre jertfă. O actriţă plină de energie şi cu personalitate. Îl scoate pe Manole din posomoreala frământărilor, îl luminează, îl tachinează. Fermecătoare inteligenţa replicilor în care glumeşte despre construcţie, aducându-l pe Manole în postura de copil nedumerit. Romina Merei aduce şi zâmbet şi joc şi replică inteligentă. Îl face pe Sorin Leoveanu să aibă scurte reacţii, dintre cele rare, ce stârnesc un râs discret, atât cât îngăduie o tragedie, cu atât mai coezive. A doua descindere în scenă e în acord cu alegerea lui Blaga pentru numele ei, renunţând la Ana pentru un simbol al păcii, al împăciuirii. Într-o cvasi deplinătate a numelor slave, urmaşe ale vechilor nume ebraice, Mira se arată cu preponderenţă cu grijă pentru semeni. Mai mult decât o spune legenda, ea porneşte spre meşteri stârnită de zvonul unui sacrificiu uman. Vocea ei, limpede şi hotărâtă, venind din sală: "Bună dimineaţa!", mi-a amintit de o intonare similar anunţătoare a unei nebănuite tragedii ("Trezeşte-te mireasă, e dimineaţa nunţii!" - în amintita Nunta însângerată). Romina Merei vine cu paşi hotărâţi, cu întrebările şi cererile de răspuns nevinovat, încât energia asta opreşte brusc criza gravă dintre meşterii gata să fie răpuşi de nebune gânduri de înşelăciune. Este un contrapunct de mare impact în spectacol, surprinzându-i pe toţi: Radu Dogaru, cel mai virulent, blocat în anularea instantanee a acuzelor sale, Cosmin Stanilă uimit ca de-un vis, Mihai Florian Niţu încercând să-l mângâie pe Manole. Pledoaria Mirei, cu patos şi fără drept de apel, este una de referinţă pentru orice încercare de a justifica moartea în numele vreunui ideal, oricât ar fi de ilustrat ca divin. De aici încolo Sorin Leoveanu se schimbă, intră într-o lungă febră a atâtor stări de conştiinţă, în febra creaţiei, cu atât mai incandescentă cu cât talentul şi măiestria îşi cer drepturile facerii. Romina Merei îşi pune un acoperământ simplu, alb, aşa cum legendele vorbeau de cămaşa albă a morţii. Tulburătoare seninătatea cu care începe să cânte, pe drumul spre intrarea în zid: Bate vânt peste coline. Şi cum Măjeri e cunoscut pentru tributul oferit muzicii, în spectacolele sale, când Mira dispare în necunoscutul zidirii, se aude glasul unic al Mariei Lătăreţu, Nană, dorul meu te cheamă. Este clipa din care dorul pentru femeia jertfită începe să domine orice altceva. Un dor ce e vestit încă din chinuitoarea aşteptare a celei care va fi să vină. Atunci este clipa de graţie a lui Radu Dogaru. Sunt mulţi actori talentaţi care cântă frumos. Naţionalul clujean se poate mândri că o are în echipă pe Anca Hanu, artistă polivalentă, cu har. Radu Dogaru este, la rândul său, hărăzit a cânta. O face altfel. L-am ascultat şi în musical dar forţa de penetrare a emoţiei o are în cântecele de profunzime. Tulburător a fost şi în spectacolul Reactorului, 99,6%, tulburător e şi aici, când începe Mândra mea cu cârpa mură (inspirată alegere!). Şi nu doar pentru glas, dar şi pentru chip. (Cred în vibraţia unui one man show al său, cu asemenea conţinut). Mihai Florian Niţu i se alătură cu forţă, corul meşterilor întregindu-se cu Cosmin Stănilă. Sala toată se umple de pulberea sunetelor unor voci pline. Exclusiv voci, ca în ritul răsăritean. Anca Hanu intră în scenă întâi cu vocea, însoţită de Sânziana Tarţa, hăulita lor fiind şi capabilă de a impune teama, în numele lui Vodă, dar şi de a tulbura însinguraţii meşteri. Ca între ziduri de biserică se aude şi utrenia la praznicul sfinţilor arhangheli, destul de lungă în economia spectacolului, Ruslan Bârlea căpătând chip şi voce, el, umbra lui Manole. Una care intrigă la început, în fond abia la o a doua vizionare (cred că pentru postura normală de spectator în sală e mai simplu) poţi desluşi ce face, cu ce se confruntă, ce gânduri nevăzute caută să ocupe mintea meşterului.
Regizorul inventează trei personaje şi comprimă echipa de meşteri. Doar trei din primii patru, cei cărora Blaga le aplică în didascalii o trăsătură identitară, amintită o singura dată de Manole, peste umăr. Mihai Florian Niţu este cel mai fidel în a urma cuvintele meşterului, uneori, parcă, amplificând zelul. Cosmin Stănilă este cel sensibil, rezonând la suferinţa lui Manole. Plasat la mijloc, caută mereu să menţină echilibrul grupului. Radu Dogaru este rebelul, cel suspicios şi încruntat, care strânge pumnii şi încleştează bărbia. Pleacă şi se întoarce, are o arie mai largă de exprimări. Este cel care-l ia în braţe pe cel pierdut în urma jertfei. Poate este exagerată culcarea la pământ a celor trei zidari, în faţa lui Vodă. Mai ales că acesta, deşi aspru în exercitarea funcţiei, nu impune despotism. Ioan Isaiu construieşte un personaj vertical, drept şi cu umanitate într-un episod pe modelul judecăţii lui Pilat. Apariţia sa, însoţit de Doamna, personificată de Miriam Cuibus, conform traducerii regizorale a unei replici, este cu fastul întâmpinării Domnului. Accesoriul stativului de care atârnă punga plină cu sânge albastru e amuzant şi poate fi încadrat în procentul firav care să ţină piept tragicului. Aşa cum Sorin Leoveanu îşi rosteşte ultima replică începând cu o delicată nuanţă de zâmbet secund: "[...] eu nu voi zice nimic, iar tu, stăpâne, vei asculta şi vei înţelege [...]".
Tabloul cu biserica ridicată începe cu intrarea lui Manole, îndemnându-şi brutal umbra nedumerită, ce cade în nisip şi se ridică spre întruparea de arhanghel a lui Cristian Rigman. Acesta are de jucat postura dificilă a unui personaj venit din lume, adus cu un cărucior de una dintre femeile care deschid pelerinajul spre lucrarea despre care se dusese vestea ca fulgerul. Femeile (o fastuoasă echipă: Adriana Băilescu, Elena Ivanca, Irina Wintze, cărora li se alătură Anca Hanu şi Sânziana Tarţa) îl recunosc drept Mihail şi haina lui albă reia de pe costumul Mirei motivul codului digital, dezvoltat pe formatul Romei primului mileniu. De aici spectacolul pune accentul pe artist şi arta lui. Simbolurile vizuale se amplifică. Mihai Păcurar a valorificat, mai întâi, lumina în fascicule. Ivită, în debutul spectacolului, ca simbolizând lumânările unui timp şi ale unei credinţe, prilej de joacă pentru Mira, lumina întubată capătă şi forţa de a deveni de temut în mâna lui Manole aprig tulburat, dar şi divizarea meşterilor în aşteptarea sorţii. Apoi lumina conduce, ca un vârf de săgeată, paşii Mirei spre locul de zidire. Pentru ca apoi să indice steaua în şase colţuri, continuată cu sclipirile unei coloane fără sfârşit în înalt. Proiecţiile ca nişte scânteieri dau adesea senzaţia întâlnită în lumea SF, o apropiere firească. Grafica video e reuşită la metafora coşciugelor plutind pe Argeş. Dacă Blaga numeşte apa, potrivit legendei, în textul descriptiv, Măjeri include şi alte nuanţe conexe. De altfel povestea cimitirului răscolit de ape aminteşte satele inundate pentru a face un lac de acumulare. Lumina izbucnind ca semn al izbânzii arhitecturale este, totodată, o trimitere frumoasă la monumentul de la Vidraru, o proximitate ce continuă, într-un fel, legenda. Poate că imaginile-document, derulate la un moment dat, deturnează, parţial, sensul spectacolului. Sunt polemice, dar fiecare dintre ele cere o altă discuţie, cu alte argumente şi ipoteze, pentru care nu e timp şi nu exista resurse pe scenă. Lama roşie, cu vârful ascuţit, coboară precum semnul lui Jupiter.
Regizorul aduce artistul în faţa lumii. O lume înveşmântată în aur, o lume cernită de o instituţie ce controlează ritualul, o lume cu semne şi culori de pământ şi de cer. Doar artistul este în roşu. Deşi meşterii văd cum femeile, venind cu flori albe, percep miracolul zidirii, dincolo de vizibil, încep a ţese balada, artistul rămâne, pe fond, neînţeles: fie că ajunge să vorbească în metafore, fie că este văzut ca instrument pentru lucrarea Domnului, fie că este judecat cu asprime şi ură, fie că este intuit dar fără a mai fi timp pentru dialog. Este drama unui artist, aceea de a fi altfel. Abia postumitatea valorizează opera durabilă. Iar el se retrage în paradis. Măjeri şi Păcurar plasează cuplul sacrificat sub semnul câte unui arbore ce aduce verdele crud (al Mirei chiar însoţit de pastelatele culori ale roadelor) în spectacol, puternică imagine. Glasul mitic al Domnicăi Trop este bocetul de final. Dincolo de întoarcerea în ţărână a trupurilor şi slava în lumină a operei, rămâne gândul la jertfă. Este ea o condiţie a valorii unei opere? Asta o poate spune fiecare creator. Fiecare se zideşte şi pe sine, prin timpul rupt din propria viaţă. Cum zice Manole: "altfel nu se poate".