Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Planeta viselor pierdute

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

e-migraţia: Când tehnologia nu înlocuieşte omenia - Planeta viselor pierdute


octombrie 2018
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Mărturisesc: atunci când am primit invitaţia la premiera Tele-encounter-ului Planeta viselor pierdute, nu eram tocmai optimist. Ideea năstruşnică de a vedea un spectacol live, jucat concomitent, la câteva mii de kilometri distanţă, în care planurile se întrepătrund, mi s-a părut puţin forţată, mai curând în ton cu moda şi cu obsesia vremurilor moderne de a arunca pe piaţă, cât mai des, ALTceva. Ceva-ul de faţă (şi de pretutindeni, de altfel) se referă la dramele pe care le declanşează emigraţia economică; pe scurt, ce se întâmplă, îndeobşte, cu amărâţii goniţi de nevoie, să plece în lumea largă spre a-şi găsi de lucru: cum ajung să apeleze la soluţii disperate... ce duc cu ei, în suflete... ce lasă în urmă... care sunt câştigurile şi, mai ales pierderile... Problema nu este nouă, dar rămâne actuală şi cronic-dureroasă; ea declanşează drame care răbufnesc, câteodată, în familii năpăstuite; pe la serviciile de asistenţă socială sau (şi mai grav!) psiho-infantile; pe la televizor, atunci când producătorii simt nevoia de ceva patetic şi lacrimogen.

La astfel de întrebări se încumetă să încerce un altfel de răspuns Teatrul "George Ciprian" din Buzău. Scenariul, scris de profesorul de regie Ion Mircioagă, împreună cu proaspăt-absolventa Marina Hanganu, nu-şi propune să aducă noutăţi factuale, ci să producă un demers de cunoaştere şi înţelegere a consecinţelor pe care blestemata de distanţă le declanşează în familiile sfâşiate, chinuite, apoi distruse prin însăşi logica dură a despărţirii. A provizoratului precar şi dureros, a aşteptărilor şi amânărilor, a înlocuitorilor care evoluează tehnologic pas cu pas, conducând inexorabil la dezastrul sufletesc ce vine să încununeze iluzoria salvare economică.

Textul luat la purtare în acest experiment preia, cu fidelitate, schema clasică: o familie (în cazul de faţă: George, Carmen şi fiica Betty) este lovită de necazuri: devenit din inginer - şomer, Tatăl se "mângîie consolator" în braţele lui Bachus; pe această bază, produce un accident de automobil ale cărui consecinţe materiale înseamnă nu doar uşoara lui infirmitate, ci şi obligaţia de a plăti o sumă mare, ca daune, victimelor. Până aici, nu am ajuns, încă, în stadiul nenorocirii, căci există, deocamdată, soluţii: Carmen pleacă în Spania, să muncească "pe bani adevăraţi" - desigur, activităţi marginale, umilitoare dar... salvatoare. Criza (de încredere, de afecţiune) rămâne, bine mersi, acasă. Fetiţa Betty se maturizează forţat şi dureros, tatăl se alcoolizează - nu forţat, dar la fel de dureros. Ca într-un manual clasic (dacă o fi existând aşa ceva) de distrugere a căsniciei, complexele şi frustrările îşi dau mâna cu gelozia şi suspiciunea, manifestate mai întâi insinuant, apoi maltratant, până la stadiul exploziv, devastator. Toate (furie şi neputinţă, meschinărie şi vanitate, neputinţă, nesimţire şi debusolare - amplificate şi fezandate în sos de alcool) se sparg în capul fetiţei, căci ea e singura rămasă la îndemână. Pentru că legătura cu Mama se păstrează, prin forţa împrejurărilor, doar prin binecuvântatele (sau blestematele) de cuceriri ale tehnologiei: telefon şi internet. La început doar nişte mici jucării utile, gadget-urile invadează totul: locul, relaţiile, reacţiile, afectele. Ochiul este înlocuit de web camera, micile curiozităţi, impresii sau destăinuiri ("Am cunoscut un băiat!", transmite Betty telefonului, iar acesta, mai departe, Mamei) străbat aproape instantaneu cei aproape 4 mii de kilometri de la Buzăul românesc la Murcia spaniolă. Mai cu desincronizări, paraziţi de reţea şi alte turbulenţe dar... totuşi, răspunsurile se întorc în câteva secunde. Mama - nu. Aşteptările, speranţele deşarte ale copilului că "sigur la Crăciun" şi furiile soţului trec, şi ele, prin micuţul telefon, dar... se îneacă în distanţe, în rigori salariale, în inerţii sau neputinţe. Din amânare în amânare, din dor în doare şi din reproş în jigniri, totul se destramă... se face praf. Firesc, Mama îşi va găsi acolo, în Spania, un alt bărbat, care să o merite. Perspectiva ca fiica să fie recuperată din sărăcia românească şi pusă pe o direcţie de evoluţie profesională şi economică pare nu doar surâzătoare, dar şi fezabilă. Doar că... Tatăl e tot mai bolnav, deja cu un picior în groapă; un mizerabil, desigur, dar totuşi om. Maturizată prin forţa împrejurărilor, sensibilă şi generoasă, cu un sentiment al recunoştinţei filiale (cam de modă veche), Betty, ajunsă la majorat, refuză. De fapt, nu poate... nu vrea... n-o lasă sufletul să întoarcă spatele şi să plece. Punct.

Cu asemenea material dramaturgic, ceea ce ar fi putut fi o punere obişnuită în scenă devine, la Buzău, un experiment - se pare că în premieră mondială. Planul local se joacă acasă. Iar cel spaniol - în Spania, chiar la Murcia! Beneficiind de o susţinere financiară europeană şi de prezenţa acolo, în Peninsula Iberică, a actriţei Ruxandra Oancea (cu diplomă universitară luată la Madrid), echipa buzoiană concepe cele două planuri de joc: cel tridimensional, pe scenă şi celălalt - redus la bidimensionalitatea ecranului de fundal, pe care (vivat internetul!) apare celălalt capăt al dramei, plasat hăăăt... în extremitatea vestică a Europei. Totul graţie unui alt "membru al echipei": dispozitivul Kinect (creat de Mindscape Studio), ce permite interpreţilor jocul cu propriul avatar digital, dar şi cu cel al partenerilor. Aşa cum remarca tânărul dramaturg Gabriel Sandu, "participanţii au învăţat să-şi controleze propria umbră digitală şi să interacţioneze cu partenerul".

Într-o scenografie simetrică şi funcţională, orânduită judicios de Alexandra Constantin acasă, la Buzău, actorii Radu Solcanu (expresiv şi necesar, contribuind la ridicarea temperaturii conflictului - chiar dacă un pic cam expozitiv în reacţii) şi Andreea Darie duc (ca să zicem aşa) greul, pe partiturile de forţă. Andreea Darie are o forţă interioară nebănuită, poate, la prima vedere; şi care-i permite să acopere minunat evoluţia psiho-comportamentală a personajului pe parcursul câtorva ani de transformări esenţiale - de la copilăria jocului cu păpuşi la adolescenta puternică, revoltată, dar fragilă pe plan afectiv-emoţional, acolo unde recunoştinţa şi devotamentul filial se dovedesc covârşitor de frumoase, chiar dacă reprezintă două trăsături rare, depăşite, provenite dintr-un stoc aflat, pare-se, într-o mondială lichidare.

Desigur, nu este deloc simplu să joci în compania unor parteneri, oricât de buni ar fi ei sub aspect actoricesc (spaniolii Tony Blaya, Ana Polo şi românca Ruxandra Oancea) cu care comunici on line şi îi vezi doar prin plasma ecranului, Dar iată că, datorită trinomului Ion Mircioagă, Mariana Hanganu şi Javier Galindo, acest lucru devine nu doar posibil, ci şi convingător, emoţionant... adică autentic. Şi cutremurător de adevărat.

***

Vezi înregistrarea spectacolului aici (spectacolul începe la min 20 al înregistrării).





 Toate articolele despre Planeta viselor pierdute


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Bogdan Burileanu


Alte articole

 Publicul - fizic sau virtual - invitat la premiera spectacolului telematic Planeta viselor pierdute, Comunicat de presă


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer