Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul Docuart Fest, Bucureşti, 2018

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Toamna se numără documentarele - DocuArt, 2018


noiembrie 2018
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
După Astra Festival Film 2018, dar la concurenţă cu un alt festival de gen, definit ca fiind de "film antropologic", DocuArt 2018, ajuns la a VII-a ediţie, umple sălile Capitalei (între 6 şi 11 noiembrie 2018) cu o selecţie consistentă: 34 filme, structurate pe patru categorii - Principală (14 titluri); Film studenţesc (9 titluri); Film de televiziune (5 titluri); Panoramic (6 titluri).

De ce, nene Anghelache? De ce?!

Răspunzând unei rugăminţi venite din partea organizatorilor, încerc să fac ceea ce se numeşte "critică de întâmpinare", alegând (deloc la întâmplare) filmele studenţeşti. Probabil că nu doar pe mine mă interesează, dincolo de evoluţia consacraţilor, ceea ce vine din urmă... speranţele... promisiunile. Aici e loc, mai întodeauna, de surprize. În plus, aceşti proaspeţi "breslaşi" într-ale documentarului vin, îndeobşte, cu o privire proaspătă asupra realităţii; cu un soi de îndrăzneală tematică (uneori şi stilistică). Sigur că mijloacele lor de exprimare pot fi, câteodată, mai timorate, dacă nu stângace de-a binelea. Lipsa de experienţă este dublată de existenţa unor mijloace de producţie (organizare, bani), conforme cu statutul lor de începători. Oricât de scurt ar fi el, filmul înseamnă şi bani, iar pentru a găsi sponsori sau investitori trebuie să fii nu doar convingător, ci să şi deţii abilităţi persuasive pe care, la vârsta asta, le stăpâneşti mai greu - e încă prea devreme şi e bine că limbajul verbal argumentativ nu a dobândit încă poleiala public-relationship, cu care, mai apoi, apar (la pachet) şi conformismul, şi clişeismul, şi trecerea de la oportunitate la conjuncturism, chiar oportunism... fie el şi unul cultural.

Voi puncta, deci, filmele, în ordinea în care ele au fost afişate pe site-ul oficial al manifestării. În felul acesta, nu voi putea fi acuzat (decât de cei răuvoitori) de favoritisme sau -şi mai grav - de încercări de a manipula opinia juriului.

Cu evocarea la purtător

Acum, în Deltă se lasă seara, constată regizorul Andrei Tache Codreanu, pe parcursul a fix 14 minute. De-a lungul lor, asistăm la o incursiune sentimental-cinematografică din care nu puteau lipsi imaginile frumoase cu peisaje, alternând planurile generale cu detalii bine alese şi puse în valoare, spre a puncta ideea-mesaj de la care a plecat şi unde fatalmente se întoarce realizatorul: aceea că acomodarea la timpurile cele noi (mecanizarea pescuitului, comerţul agresiv, depăşirea valorilor tradiţionale ale locului) strică frumuseţea clasică, aşa cum fusese ea moştenită de cei vârstnici şi din ce în ce mai dezamăgiţi, mai neputincioşi, mai nostalgici în raport cu timpurile care au apus. Filmul are destul déjà vu, nu doar în ce priveşte ambientul; cu toate astea, unul dintre meritele regizorului este acela de a nu se fi străduit să ne ia ochii cu "imagini de neuitat". Decenţa discursului său filmic e reală devenind, cred eu, principala calitate a acestuia.

Trăzniţi şi trăznăi ale vremurilor

La All or Nothing (regizor: Valentin Anghel) preţiozitatea englezismului din titlu este doar o capcană, o provocare ironică; dar din care - odată scăpat - pătrunzi în lumea unui tip încă tânăr (35 ani) pentru care originalitatea şi un fel de "spirit al timpului" luat permanent la purtare înseamnă modalitatea de a fi racordat la modernitate şi a trăi prezent. Plin de tatuaje, acest bărbat care refuză programatic să "se coacă" în tiparele sociale convenţionale, a colecţionat o serie de teorii aproape filosofice privind damblaua lui; una, altfel, extrem de productivă, când vine vorba de comercializarea ei pe pielea altor amatori... care nu sunt puţini. De la spiritul derm(at)ic al viitorului (cel servit îndeobşte prin canalele de comunicare populare, fără alte pretenţii în afara diseminării lucrurilor neobişnuite), personajul se aruncă în vârtejul recondiţionării maşinilor şi a motocicletelor vechi. Omul devine oarecum interesant atunci când pasiunile sale neconvenţionale, în răspăr cu cei "ca lumea", se aşază, lejer şi firesc, în vitrina unui film făcut, altfel, cu o oarecare admiraţie, dar şi cu un umor, totuşi temperat, pentru "păsărelele" sale. Împieliţate sau motorizate.

Fără animale, dar cu animatoare!

Circ (Tiberiu Toth) aduce în faţa spectatorilor lumea multicoloră, intens tehnologizată azi, a spectacolului de circ & musichall. Filmat cu fervoare, din unghiuri provocatoare şi montat alert, cu dichis aproape publicitar, discursul este susţinut de câţiva artişti străini ai genului, vedete pentru care supravieţuirea spectacolului de circ în epoca televiziunii este condiţionată de succesul imposibil de obţinut fără asimilarea modernităţii care, ce-i drept, a făcut ţăndări lumea arhaică a arenei evocate de un Felini şi animate, zeci de ani, de un Josefini.

Zâmbet de mâhnire (al Dianei Zaharia), vine parcă în tandem cu el, propunându-şi evocarea dispariţiei vechiului spectacol - totul privit prin prisma amintirilor unui clown nici măcar bătrân, dar copleşit şi depăşit de "alt ceva"-ul care a permis supravieţuirea, cu preţul unor transformări majore, chiar dacă brutale. Acelaşi ton temperat văicăros din povestea serală a Deltei - totul filtrat şi evocat prin prisma bătrânilor cărora nu le mai rămâne decât această atitudine. Şi, eventual, şansa câte unui documentarist la început de carieră, dispus să le acorde ultima ieşire din arenă...

Pedeapsa de a fi mai mare

Letiţia Popa încearcă mai mult (şi mai greu) în a sa Mărie: strecurarea în universul îngust, sufocant, observarea şi înţelegerea dramei unei fetiţe de 10-12 ani, obligată de lipsa părinţilor să-şi îngrijească (împreună cu o bunică acră şi excedată) fraţii cei mici. Performanţa realizatoarei este de a fi încăput acolo, în spaţiul acela meschin şi apăsător, pe lângă care apartamentul lui Puiu din Sieranevada poate părea de-a dreptul castelul unui cetăţean numit Kane... Dar, mai ales, de a fi surprins cu o dureroasă autenticitate, fără patetisme căutate sau alte găselniţe stilistice, esenţialul: devotamentul chinuit al unei fetiţe condamnate să poarte crucea părinţilor lipsă, al unei lumi în care succesul nu depăşeşte o prăjiturică sau o păpuşică de pluş... dar pe care este nevoită să le cedeze fraţilor mai mici, mai firavi şi mai amărâţi ca ea.

Averile umilinţei

Nunta anului (semnată de Ban Josef) o văzusem şi la Astra Film Fest 2018, la Sibiu, acolo unde prefaţase o discuţie asupra imigrării economice a tinerilor. Pe parcursul (prea lung, cred eu) al celor 60 de minute, dincolo de nelipsitele explicaţii / confesiuni / dat cu părerea de către personaje ridicate la rang de raisonneurs, autorul prezintă nunţile de vacanţă pe care amărâţii întorşi, pentru scurt timp, acasă, le fac în pripă: cu falsă bogăţie risipită ostentativ (costumaţie, maşini, casele noi din fundal), dar cu o imensă tristeţe pe care nici măcar strădania de a da bine pe film nu reuşeşte să o îndepărteze.

Naşterea domnului = tăierea porcului

Andrei Olănesu ne spune o tragicomică Poveste de Crăciun. Un umor stropit binişor cu ironie şi chiar cu sarcasm, o viziune înfiptă dureros în realitate (precum, se poate zice, cuţitul în inima porcului sacrificat "ca-n poveşti din moşi strămoşi") subliniază convingător, dar inutil (în fond), paradoxul sărbătorii Naşterii Domnului cu sacrificarea porcilor, de Ignat. "Naşterea domnului înseamnă tăierea porcului", remarcă, grotesc-ghiduş, "artistul" în sacrificarea clasică, sângeroasă - cea care îi provoacă lui, cârnăţarului, cea mai mare plăcere. Spiritul creştin.... mila...? A se slăbi. Nu pentru aia a fost îngrăşat, un an de zile, sfântul porc; ci pentru tobă, lebăr şi sângeretele al dracului de tradiţionale.

Primul şi ultimul...

Speranţa Sandrei Rad este un documentar cu adevărat tulburător. O ardeleancă (nici măcar foarte) bătrână, este însoţită cu aparatul, cu compasiune şi cu o rar întâlnită decenţă, pe parcursul bolii incurabile de care suferă: cancer cerebral. Echilibrul, înţelepciunea, resemnarea (deloc mioritică!) prin care suferinda păşeşte aproape, tot mai aproape de... Nimic forţat, provocat; nici urmă de jale (din partea protagonistei) sau de complezentă compătimire (din partea regizoarei). Doar o dureroasă înţelegere, o reverenţă adâncă în faţa inevitabilului... Speranţa moare ultima - dar totuşi moare. Modul discret şi demn în care personajul reuşeşte să-şi asume fatalitatea o face, cu adevărat nemuritoare, pe... această Speranţa (chiar aşa se numea femeia) din Sălaj. Amintindu-mi de unul de filmele lui Dan Piţa - Rochia albă de dantelă - am putut constata cum viaţa (apoi moartea) pot să ajungă, să completeze şi să depăşească, sub aspectul adevărului, filmul. Şi că un "mărunt documentar" de doar 18 minute al unei debutante rezistă, în faţa ficţiunii de notorietate. La Piţa, tunsul Dianei Gheorghian, condamnată să-şi sacrifice părul înaintea operaţiei pe creier era secvenţa de rezistenţă. La Sandra Rad, filmul începe cu acelaşi ritual, făcut de mâna sigură şi însoţit de privirea gravă a Speranţei Wass... şi se termină cu ultimele zile de suferinţă când, imobilizată la pat, aceasta urmăreşte pe displayul telefonului, filmul... primul şi ultimul ei rol în viaţă. Of, Doamne!...

Fotografii cu suflet

Şi Sandra Rad, şi Andreea Ştiliuc - autoarea altui documentar dureros de autentic: Tatăl meu, Imre - mi-au amintit de filmele de mare clasă făcute, ani în urmă, la Studioul Alexandru Sahia, de o Dona Barta, o Paula Segal sau o Ada Pistiner. Văzusem şi îmi plăcuse, încă de la prima vizionare (la Astra Film Festival, Sibiu) filmul Andreei Ştiliuc. Şi asta în condiţiile în care mă aşteptam la ceva din categoria "să nu lăsăm să aţipească amintirea Holocaustului împotriva evreilor!". Am avut plăcerea să descopăr, însă, o privire tandră şi profundă, deloc convenţională, cu o ştiinţă remarcabilă a evocării temperate ca ton şi stăpânită, totuşi, de o vibraţie pură, densă, lipsită de false patetisme. Un film frumos cu adevărat.



 Toate articolele despre Festivalul Docuart Fest, Bucureşti, 2018


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Bogdan Burileanu


Alte articole

 Cele mai bune documentare româneşti de autor premiate la Docuart Fest, 2018, Comunicat de presă


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer