O anume emoţie, o uriaşă nostalgie - Neverland

Prima venire a lui Michael în România. Când cu vizitele la Iliescu şi la Poliţia Română, comentate de Tatulici & co la "Veniţi cu noi pe programul 2".
Episodul de Twin Peaks, înregistrat de părinţi pe video.
Mondialul din '94 şi dimineaţa de după "sfertul" acela cu Suedia.
"Domnule Iliescu, credeţi în Dumnezeu?" şi victoria ce a urmat.
11 septembrie şi senzaţia că al treilea război mondial stă să înceapă.
Primele minute din 2007 şi bonjurica gustată cu mult aplomb (şi) pentru dispariţia vizelor.
Colectiv.
OUG 13, Soros, Piaţa Victoriei.
To emigrate or not to emigrate?

Există o generaţie, poate două, pentru care enumerarea de mai sus stârneşte un şuvoi de amintiri, un fluviu de vorbe, un ocean de emoţii. Tolo i-ar identifica, probabil, cu decreţeii. Iulia Rugină şi Ioana Flora se feresc de caracterizări, preferând naraţiunea.

Neverland-ul lor e despre Alexandra, o fată care avea 16 ani când Michael a chemat-o pe scena de pe "23 august". Şi care a plecat / va pleca în America la 42, cândva în 2018, poate chiar ieri / poate chiar azi / poate chiar mâine.

Telefonul fix, telefonul mobil, sms-ul, e-mail-ul, skype-ul. Radioul, televizorul, video-ul, laptop-ul şi încă o dată telefonul mobil. Mijloacele ce aduc vocile, chipurile, cuvintele mai aproape. Ioana Flora nu e niciodată singură pe scenă. Imaginaţia multimedia a Iuliei Rugină îi pune mereu alături o prietenă (Alina Grigore), un iubit, un părinte, un coleg, alt prieten, alt iubit.

În fişa tehnică a spectacolului, există rubricile "roluri adiţionale", "voci adiţionale", "proiecţie video", "light design scena & light design video". Călcând pe urmele colegului într-ale regiei de film Adrian Sitaru (Ilegitim la Teatrul Maghiar de Stat Cluj), Rugină debutează pe scena unui teatru cu o producţie ce aşază cinema-ul lângă teatru întru folosul şi spre bucuria spectatorilor capabili să dărâme atât de inutilele ziduri ce se presupune că ar separa artele.

Se tot spune că Neverland ar fi un spectacol scris de femei, despre femei, pentru femei. Feminism la cub, cum ar veni. De fapt, doar partea cu "scris de femei" e precisă. Restul încadrărilor limitează inutil. Neverland este, în egală măsură, despre bărbaţi, pentru bărbaţi. Despre o anume generaţie şi relaţia pe care ea a avut-o şi o are cu ţara de baştină. Despre o anume emoţie şi despre o uriaşă nostalgie.

Alături de personajul Ioanei Flora (această actriţă care, de la Marfa şi banii încoace, nu încetează să uimească prin capacitatea de a juca film şi teatru cu naturaleţea, cumpătarea şi bucuria pe care doar cei deplini stăpâni pe meseria şi pe biografia lor o au), ne re-aducem aminte de chinurile şi fericirile maturizării pe care, o ştim abia acum, n-o vom duce niciodată la capăt.

Ne revizitează visele "unei vieţi altfel, trăite într-o ţară altfel" care ne aruncau, cândva, pe culmile celor mai exuberante speranţe pe care tinereţea poate urca. Evaluarea prezentului ţine de evaluarea internă a vieţii fiecăruia dintre noi. Indiferent de cât de mare ori de mică e distanţa între ce am năzuit şi ce am realizat, Neverland ne invită să privim ce ne-a legat, ne leagă şi ne va lega mereu.

Asemeni globului care o urmează pe Alexandra în înaltul fiecăreia dintre casele în care locuieşte, pe noi, cei care ne recunoaştem în enumerarea ce deschide acest text, nu ne vor părăsi niciodată furia, disperarea şi pasiunea cu care ne vom raporta mereu la România.

Oriunde am trăi, orice limbă am vorbi, orice fel de vieţi am trăi, va fi suficient un simplu cuvânt, un refren cât de vag, un innuendo oricât de banal, pentru ca totul, Michael, Twin Peaks, Suedia, '96, 2007, Colectiv, Piaţa Victoriei, toate celelalte să se întoarcă, să izbească, să scormonească, să răstoarne, să tulbure, să redeştepte răni nicicând vindecate, speranţe nicicând abandonate, o uriaşă nostalgie, o anume emoţie.