Graţia nu vine de la televizor - Cum gândeşte Amy

Este teatrul o artă moartă? Fără nici un viitor? O artă în care actorii stau pe scaun şi vorbesc le-e-e-nt, gra-a-a-v şi plin de importanţă şi aşa se şi mişcă, părând din altă lume? O lume de secol XIX, să zicem? Adică o artă lipsită de adevăr. Doar minciună şi prefăcătorie. O formă fără şanse în faţa artei viitorului(?!): televiziunea. Care restabileşte ordinea. Legătura directă cu consumatorii. Fie ei şi de artă. Dacă spectacolelor şi vedetelor de teatru li se face o publicitate exagerată, e nevoie de un arbitru care să reinstituie echilibrul valoric. Iar acest arbitru al valorilor universale este, aţi ghicit, TELEVIZIUNEA. Cam aşa sună, în linii mari, discursul realizatorului TV, iar dramaturgul britanic David Hare se face, de dragul dezbaterii, avocatul diavolului, în ultima premieră a Teatrului Mic, Cum gândeşte Amy, în regia Cătălinei Buzoianu.

Tânărul personaj înţelege repede cum televiziunea îl ajută să acumuleze putere. Repede şi multă. Mult mai multă decât dacă ar rămâne critic de film. Sau chiar editor de revistă de cinema. Cum să obţii vizibilitate şi putere: iată ultimul vis de aur al intelectualului la tinereţe. Şi la maturitate. Şi la senectute. Ş.a.m.d. De partea cealaltă, opusă dialogului brut şi inconsistent cu spectatorii, stau doar nobleţea şi graţia. Arta de a trăi fără brutalitate. Fără să te agăţi cu lăcomie de oportunităţi, marota zilelor noastre. De fapt, de partea cealaltă se află centrul de greutate al acestui spectacol, ale cărui articulaţii interioare sunt concepute migălos şi coerent de către regizoarea Cătălina Buzoianu. Căci de partea cealaltă stă o feminitate tulburătoare: Valeria Seciu. Aceeaşi feminitate sensibilă şi vulnerabilă care răscoleşte publicul de la Să îmbrăcăm pe cei goi (Teatrul Mic, regia Cătălina Buzoianu) încoace. Numai apariţia ei pe scenă (vezi Creatorul de teatru de la ACT) are atâta greutate şi atâta farmec în acelaşi timp, încât poate oferi contraargumentul la orice tip de raţionament. Valeria Seciu interpretează aici actriţa de veche generaţie care apără arta moartă a teatrului, în faţa fenomenului viu, televiziunea, şi a filmului de impact. Adică de violenţă. Iar rolul său de acum este o panoplie a tuturor nuanţelor actoriceşti. O demonstraţie a subtilităţilor şi profunzimilor pe care arta nobilă (şi, în cazul Valeriei Seciu, adjectivul nu se dovedeşte cu nimic superfluu) a actoriei le poate cuprinde. Căci nobleţea şi inteligenţa sunt atuurile farmecului Valeriei Seciu în această creaţie. Dar şi graţia, înţelegerea şi resemnarea, ca şi umorul de bună calitate, ca şi dubletul contrastant al forţei şi vulnerabilităţii (şi lista ar putea continua) se numără printre dimensiunile pe care interpreta îşi gândeşte rolul. În actriţa bătrână jucată de Valeria Seciu nu au murit nici fetiţa care visează la lumi de o frumuseţe nebănuită, nici femeia care îi tulbură şi îi acoperă pe ceilalţi cu dragoste şi înţelegere, înnobilând totul în jur. Creaţia sa are maturitate, forţă, luciditate. Şi, mai presus de toate, căldură şi feminitate. Un tip de feminitate pe care scena românească îl cunoaşte numai prin Valeria Seciu.