Portret teatral cu Doamnă - Cum gândeşte Amy

Cum supravieţuieşte arta într-un mediu agresiv şi poluat de mediocritate? Ce impact asupra calităţii caracterului are biografia cuiva? Iubirea învinge totul? Principii sau relaţii? Teatru sau televiziune? Textul dramaturgului David Hare, Cum gândeşte Amy, în traducerea Antoanetei Ralian, analizează cu elegantă ironie structura relaţiilor unei familii de artişti pe fundalul raporturilor create într-o societate (britanică, dar nu numai) de consum mediatic. Un fel de portret de grup cu doamna Esme Allen, care rezistă tragediilor din viaţă, doar datorită profesiunii sale: teatrul. Ar putea părea un "omagiu" dacă n-ar fi în esenţă, o lucidă radiografie a tuturor interogaţiilor umane despre iubire, sacrificiu şi compromis, o revizitare a eternului conflict între generaţii, un dialog inteligent şi argumentat din ambele unghiuri despre supremaţia artei cinematografice asupra artei dramatice. David Hare urmăreşte destinul personajelor sale pe parcursul a 20 de ani, dând partiturilor o evoluţie şi o consistenţă care reclamă tot atâta forţă şi subtilitate actoricească.

În montarea Cătălinei Buzoianu, de la Teatrul Mic, spectacolul se articulează în jurul acestei actriţe de o personalitate singulară, Valeria Seciu. Ca şi Esme, Valeria Seciu a jucat puţin în ultimii ani şi nimeni n-a citit despre ea prin ziare. Nu are vocaţie de "vedetă" în felul acela, inconsistent, de tabloid. Nu şi-a întreţinut imaginea prin interviuri sau relatări despre viaţa personală. Motivul? Simplu şi limpede: osatura de artist născut, nu făcut! Revenirea ei pe scenă cu acest text, marchează o etapă interesantă a evoluţiei sale. S-a decantat, epurat, esenţializat acel stil inconfundabil care face din ea o marcă unică. Feminitatea tulburătoare, veşnic vulnerabilă, sincopată şi palpitândă, capătă în personajul actriţei retrase, refuzând compromisul, accente de tragic interiorizat până la incandescenţă. Emană tensiune şi graţie. Jocul ei este un master-class al excelenţei teatrale. Cu generozitate distinsă se oferă pe scenă, aşteptând ca partenerii de replică să răspundă la fel. Şi, spre norocul publicului, o nouă generaţie de tineri actori se califică în cursa asta. Simona Popescu are o evoluţie spectaculoasă în rolul lui Amy, fiica lui Esme, împărţită între dragostea filială şi cea conjugală. Energia ei compactă, densă, alimentează scenele în care postura de mediatoare dintre mama sa şi Dominic, iubitul exploziv, îi scot la suprafaţă frustrările bine temperate ale unei femei capabile de orice sacrificiu pentru iubire. De la proaspăta fetişcană îndrăgostită până la femeia maturizată prea repede de încercările destinului, actriţa străbate etapele dezvoltării în timp cu atenţia şi profunzimea unui artist bine şi serios mobilat interior. Cătălin Babliuc sau Rolando Matsangos în dublă distribuţie şi Alin Mihalache portretizează cu acea prospeţime năvalnică, tipică debutului în forţă, cele două personaje masculine din galeria artiştilor "tineri": de o parte Dominic, omul de televiziune, cinicul susţinător al tubului catodic, de cealaltă, Toby Cole, actorul la început de meserie, reprezentantul noului val teatral, fascinat de personalitatea unei mari actriţe alături de care joacă. Onctuos, duplicitar, dar nu mai puţin sedus de farmecul lui Esme, Mihai Dinvale construieşte un escroc din amabilităţi şi economie de mijloace. În Evelyn Thomas, bunica lui Amy, Tatiana Iekel reuşeşte să creeze din frânturi de apariţie, un rol emoţionant prin calitatea extraordinară a prezenţei sale elegante, respirând o smerenie rar întâlnită în teatru.

Într-un decor de o frumuseţe aproape sufocantă, tablourile colecţiei virtuale ale pictorului Bernard Thomas (Papil Panduru) sunt imaginate de Dragoş Buhagiar ca un fel de "adăpost" artistic, un cocon în care se refugiază cei care au ales imaginarul ca singura realitate ce merită trăită. Spectaculosul ilustrativ din prima parte este înlocuit de o ingenioasă deschidere a unui obiect, conţinător de lume magică, în partea a doua.

Una dintre marile calităţi ale Cătălinei Buzoianu este şi aceea de a fi avut întotdeauna încredere în tineri, de a le fi dat o şansă consistentă, fie că erau regizori sau actori. Cum gândeşte Amy este un spectacol în care regizoarea creează premisele unei înfruntări artistice de anvergură, împărţind cu subtilitate, sarcini scenice, construind abil un conflict imaginar din care câştigător iese evident, publicul. O demonstraţie de cunoaştere par-cœur (nu pe dinafară, ci prin inimă) a nevoii de teatru, chiar dacă secolul XXI pare a fi, mai degrabă, al imaginii. Un spectacol care privilegiază actorul. Iar la rândul său, actorul se află la înălţime, ştiindu-se iubit.