Filmul care a inaugurat evenimentul se numeşte Transit. O poveste apăsat melodramatică, pe gustul publicului şi, pe undeva, chiar al istoriei... dacă e să credem în autenticitatea (sau fatalitatea?) unor coincidenţe. Filmul lui Christian Petzold îşi extrage seva epică dintr-o poveste aproape banalizată literar şi cinematografic: Arcul de Triumf şi Noaptea la Lisabona, romanele lui E.M. Remarque, tratau această temă etern dureroasă a refugiatului politic. Anna Seghers a scris, la rândul ei (cu meritul de a o fi făcut la cald, adică în 1942), romanul omonim, ecranizat fără complexe de Petzold... Care ecranizare preia - mai mult sau mai puţin subliminal - câte ceva şi din istoria amoroasă ce a conferit popularitate celebrului şi americărescului Casablanca. Deci, un mélange bine asezonat şi făcut sdupă toate regulile filmului de succes... să plângă lumea-n sală. De lemn să fii, ca să nu ţi se umezească ochii, sau măcar sufletul, când afli că fugarul Georg, de care se îndrăgosteşte Marie (refugiată, ca şi el), a ajuns să folosească tocmai identitatea soţului dispărut al iubitei sale. Desigur, dacă eşti şi dispus să crezi în astfel de coincidenţe, cu care ficţiunea (câteodată, nu doar ea) jonglează îndemânatic.
O asociere tematică se produce atunci când ajungi să vezi un documentar făcut Karim Aïnouz în zilele noastre cele fierbinţi: THF / Aeroportul central. Pe aeroportul favorit al lui Hitler, azi lăsat într-o precară conservare, sunt cazaţi o parte dinre refugiaţii care au invadat, în ultimii ani, Germania. Glasul sângelui, plus profesionalism, plus sensibilitatea asumată îl conduc pe regizor la desăvârşirea unui demers sobru, şi totuşi tulburător pe alocuri, în care detaliile sunt vânate cu grijă, selectate aşijderea şi oferite publicului întru cuvenita empatie. Câştigător - în mod previzibil - al Premiului Amnesty International la Berlinala 2018, filmul se constituie într-un revelator al compasiunii pe care refugiaţii o speră, în disperarea lor.
Un alt documentar foarte interesant îl datorăm Zittei Erfa: The Best Thing You can Do With Your Life / Cel mai bun lucru pe care-l poţi face cu viaţa ta. Ea primeşte permisiunea, la opt ani după dispariţia fratelui său, să filmeze în interiorul congregaţiei religioase în care acesta se refugiase, în pofida atitudinii lui iniţiale şi a angajamentului de a nu se lăsa atras de o asemenea structură monahală. Tensiunea afectivă şi rigoarea profesională a autoarei conduc filmul pe un traiect intens emoţional, pe parcursul căruia tot ce poate părea ireal dobândeşte o tristă legitimitate organizaţională.
Der lange Sommer der Theorie / Lunga vară a teoriei - un discurs cinematografic de autor, asumat de Irene von Alberti - se orânduieşte, elegant şi autentic, în jurul dilemelor existenţial-sociale prin care trec trei tinere care-şi duc traiul provizoriu în acelaşi apartament, dar pe care sunt nevoite să-l părăsească. "Ceva trebuie să se schimbe", cad de acord personajele, pentru care provizoratul asumat înseamnă descurcatul pe cont propriu, dar în condiţii dificile, deloc mulţumitoare cu idealurile lor. Actriţa Katja e nemulţumită de rolurile pe care e obligată să le accepte. Martina - artist fotograf - vede lumea prin subiectivitatea obiectivului... şi îşi macină frustrările prin aderenţa la o lume multicoloră şi zgomotoasă, dar care nu-i oferă nicicum soluţiile pe care ea le aşteaptă. Nola, realizatoare de filme, se apucă să intervieveze diverşi teoreticieni şi experţi pe tema relevanţei sociale a teoriilor. Între petreceri, târguri de vechituri şi concerte punk, prinde însă viaţă un colorat spectacol discursiv, aducând la suprafaţă întrebări complicate, unele chiar dureroase, legate de societatea zilelor noastre.
3 tage in Quiberon / 3 zile la Quiberon ar putea fi desemnat, pe drept cuvânt, ca "Regina balului" pe care o reprezintă selecţia din 2018. El a fost deja laureat cu Premiul Filmului German pentru cel mai bun lungmetraj, 2018, printre laureaţi numărându-se regizoarea Emily Atef, ca şi interpreţii Marie Baumer, Birgit Minichmayr şi Robert Gwisdek.
Destinul actriţei Romy Schneider, atât de trist, de contorsionat şi dramatic, pentru a fi - în final - aureolat cu nimbul tragediei putea reprezenta tentaţia unui act de reconstituire biografică la care publicul să sufere justificat, pe măsura nenorocirilor în cascadă, acumulate asupra ei. Ei bine, Emily Atef alege să dezvăluie altceva: o rază de seninătate. Aflată într-una din curele de dezintoxicare, actriţa (excepţională asemănarea, dar şi interpretarea Mariei Baumer), într-un luxos stabiliment terapeutic, Romy descoperă şi pare a renaşte datorită preteniei, a unor relaţii interumane simple şi sincere, net diferite faţă de lumea vedetelor de cinema. Filmul transmite, nuanţat şi credibil, această binevenită înseninare sufletească... din nenorocire - straniul preludiu al tragediei finale pe care a constituit-o dispariţia prematură a actriţei.
Un film greu, sincer şi profund, de o maximă expresivitate, dar făcut cu o suprinzătoare economie de mijloace formale, începând cu alb-negrul imaginii...