Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  50 de secunde

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Distincţii şi dileme - 50 de secunde


decembrie 2018
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Atunci când un juriu UNITER, alcătuit din personalităţi precum Marina Constantinescu, Dan C. Mihăilescu şi Marian Popescu (cărora li s-au adăugat regizorii Alexandru Maftei şi Vlad Massaci) premiază un text de debut, curiozitatea celor interesaţi de fenomenul teatral actual este mai mult decât legitimă. Iar când afli că laureatul ediţiei 2017-2018 este un procuror cu studii (şi) de teatrologie, chiar că îţi vine să apuci un sac cât mai mare şi să te duci la textul nu doar laureat, ci şi pus în scenă cu grăbire la Teatrul Naţional din Bucureşti.

Procurorul-dramaturg se numeşte Daniel Oltean, are 44 ani şi lucrează la DIICOT Tg. Mureş, după ce a absolvit dreptul şi filosofia la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj, apoi teatrologia şi scrierea dramatică la Universitatea de Arte Tg. Mureş, acolo unde a mai lucrat ca dramaturg de spectacol şi în calitate de coautor în perimetrul teatrului independent. La aşa CV, cum să nu vii măcar cu o cuvenită curiozitate, ba chiar cu un credit în alb?

Textul 50 de secunde, a beneficiat de atenţia regizorală a lui Eugen Gyemant, avându-i în distribuţie pe Alexandru Voicu (Fiul), Diana Dumbravă (Mama) şi Lucian Iftime (Investigatorul), toţi străduindu-se cu succes să facă faţă dificilelor sarcini de joc. Conform autoprezentării teoretice datorate, pesemne, Secretariatului literar al teatrului, ne-am afla în faţa unui "spectacol relevant despre labirintul surprinzător al minţii, despre empatie, singurătate şi despre punctele de sprijin pe care le căutăm în alţii, atunci când în noi totul se destramă". Puţin cam pretenţios spus...

Mai pe scurt, un tânăr care şi-a ucis mama ajunge nu pe mâna psihiatrului, ci a magistratului. Mă rog... Sunt acolo, în subteranele tenebroase ale poveştii, o serie de determinări pe tema relaţiilor filiale toxice. Dând credit teoriilor de specialitate, primii vinovaţi ar fi părinţii care le-au (de)generat. Pe scena arenă, acolo unde scenografa Maria Nicola a conceput un spaţiu voit inconfortabil - ceva între cameră de tortură şi cabinet de psihanaliză - spectatorii sunt chemaţi să asiste la un fel de vivisecţie judiciară, mânjită simbolic în sângele care îşi aşteaptă nu atât răzbunarea, cât găleata şi mopul (prezente şi ele ca recuzită). Dacă aşa-i piesa... Cu politicoasă răbdare şi cu oarecare stoicism, spectatorii investiţi cu încrederea realizatorilor sunt invitaţi şi conduşi spre un fel de imersiune teatral-psihiatrică. Un fel de tsunami colcăind, devastator, de negură sufletească tinde să ia în stăpânire toată suflarea scenică, apoi îşi continuă revărsarea asupra asistenţei. Din păcate, densitatea neguroasă a stărilor invocate drept instrumente de relevare a adevărului, labirintul de obsesii psihotice parcă scăpate de sub orice control şi noimă nu uşurează şi nici nu fac mai agreabil demersul în care... numai de limpezire nu prea poate fi vorba. O atmosferă contorsionată şi respingătoare ţine la distanţă orice tentativă de clarificare. Nu-ţi rămâne ţie (martor, jurat sau simplu nimerit prin preajmă) decât să te laşi purtat de un vălmăşag de impulsuri sau constatări, de gânduri şi incriminări, de vorbe oarecum savante... greu de urmărit. Şi, pentru unii dintre noi, chiar de înţeles. De altfel, starea de perplexitate (ca să nu spunem chiar mai urât de-atât) instaurată peste sală a fost evidentă chiar din seara premierei, solicitând celor din fotolii destulă răbdare şi chiar o anumită doză de politeţe... (Ştiu, o asemenea constatare nu poate fi demonstrată decât dacă faci un sondaj la ieşire. Dar ea se simte şi se va putea cuantifica la momentul "dernierei", cum numea Radu Beligan ultima reprezentaţie).

Şi totuşi, această scriere a primit, la lectură, girul calitativ al unor specialişti! Să fie, oare, atât de mare distanţa dintre forma literară şi transpunerea scenică? Deocamdată, nu am avut ocazia să parcurg versiunea scrisă, spre a constata, eventual, lungul drum al textului spre scenă. Sigur că şi O'Neill are un Straniu interludiu, pe care nu îndrăzneşte niciun regizor să-l aducă integral sub luminile rampei. Dar, totuşi, nu ajunge să fii la aceeaşi literă a alfabetului, pentru a găsi o explicaţie asupra acestui surprinzător şi descurajant écart. Aşa încât, faţă de această stranie situaţie, te poţi întreba: Dacă aşa arată, pe scenă, cea mai bună piesă a anului 2017... oare cum o fi arătat cea mai slabă?



 Toate articolele despre 50 de secunde


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Bogdan Burileanu


Alte articole

 Crimă fără pedeapsă - 50 de secunde, Mihai Brezeanu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer