Crimă fără pedeapsă - 50 de secunde

O crimă. Un fiu, singur la părinţi (de fapt, singur la părinte), îşi ucide mama. Mărturiseşte.

Un procuror care nu se grăbeşte să acuze. Vrea, mai întâi, să verifice veridicitatea mărturiei. Apoi, vrea să înţeleagă.

Mama (Diana Dumbravă) e mereu pe scenă. Alături de fiu (Alexandru Voicu) şi procuror (Lucian Iftime).

Uneori, fapte din trecut sunt re-aduse la viaţă. Pe repede înainte. Adesea, e loc doar doar pentru replica mamei. E suficientă.

Alteori, mama e o prezenţă tăcută de-a lungul vreunui monolog al fiului. Aşa cum a fost o prezenţă continuă de-a lungul întregii sale vieţi. De până la crimă. Prezenţă acaparatoare, sufocantă. Un dictator născut din cele mai bune intenţii.

Căutarea libertăţii conduce la crimă. Fiul acţionează pe deplin conştient, înţelegând că nu are nici o altă soluţie. Ucide şi îşi aşteaptă pedeapsa.

Procurorul întreabă, ascultă, raţionează. Când şi când, fragmente din propriul său trecut ies la iveală. El e, în fapt, personajul principal.

Înţelege cum stau lucrurile, înţelege rolul mamei, cel al fiului, înţelege vinovăţiile, ezită să formuleze pedeapsa. Pentru a-i refuza fiului sentimentul de eliberare pe care intuieşte că acesta îl va simţi odată cu pronunţarea sentinţei? Pentru că îl crede nevinovat, având în vedere circumstanţele? Pentru că se simte el însuşi prea vinovat pentru a ridica piatra?

Pe un text de inspiraţie dostoievskiană, montat în spirit True Detective, spectacolul 50 de secunde al procurorului-dramaturg Daniel Oltean şi regizorului-regizor Eugen Gyemant e genul de întâmplare teatrală care spune, cu blândeţe, lucruri de o teribilă gravitate.

Lucrată cu infinită atenţie la detalii, la gesturi, la obiecte, la priviri, la replici, la lumini, la semnificaţii, la tot ce formează un spectacol de teatru solid, premiera de la Sala Atelier a TNB-ului e îmbibată de un soi de frumuseţe tristă, pe alocuri resemnată, ce are totuşi puterea de a se ridica deasupra depresiei care da târcoale ca un animal de pradă etern înfometat.

Scenografia înţesată de obiecte a Mariei Nicola le dă prilejul celor trei impecabili actori să parcurgă spaţiul de joc în repetate rânduri, mereu pe alt drum, descoperind mereu alte cotloane ale scenei, ale lor, ale noastre.

În cabinetul acela psihiatric, în camera aceea de tortură, în morga aceea rece, pe marginea acelui râu însorit, un om înţelege că adevărul, dreptatea, vina, pedeapsa, piatra pot atârna, uneori, prea greu în buzunare.