Un cuplu. Păr grizonat. Ea. Doar o amintire. El. Ei doi întâlnindu-se la Veneţia. În visul ei.
Un cuplu. Păr grizonat. Ea, un pic de Tanţa. El, un strop de Costel. Replicile lui Mazilu biciuind cu drag, mângâind cu ţepi omul, cuplul şi ale lor ipocrizii, vise, frici.
Alegeţi oricare dintre cele trei variante de mai sus. Sunt convins că încă multe alte scenarii se pot construi în legătură cu Ea şi cu El, cu Oana Pellea şi Mircea Rusu, din Frumos e în septembrie la Veneţia, premiera ARCUB-ului din ianuarie 2019 (anunţată de o prima reprezentaţie găzduită de Naţionalul timişorean în decembrie 2018!). Pe un text adaptat de regizoarea Mariana Cămărăşan după, mult după, Teodor Mazilu. Şi oleacă după Valentin Nicolau.
La reprezentaţia din 18 ianuarie 2019, computer-ul de pe care erau coordonate luminile gândite de Ştefan Vasilescu s-a defectat cândva în partea a doua a spectacolului. Reflectoarele s-au zbenguit o vreme haotic, oamenii din spatele lor s-au lăsat cuprinşi de teamă. Spaima lor a fost însă zadarnică. Cei doi actori de pe scenă intraseră deja în acea stare de graţie din care nici un accident tehnic imaginabil nu i-ar mai fi scos. Ba, îndrăznesc să spun că nedoritul incident a potenţat cumva starea de fragilitate pe care povestea şi eroii ei s-au străduit şi au reuşit să o creeze şi să o transmită mai departe.
E adevărat, Mazilu e unul dintre mari critici ai speciei pe nume omul contemporan citadin, dar vorbele lui sunt pe cât de necruţătoare, pe atât de pline de empatie. Preluând spiritul scriitorului, Mariana Cămărăşan înscenează imperfecţiunile (termen blând!) speciei antologate de Mazilu cu candoarea, îngăduinţa şi doza de echivoc ce asigură ne-transformarea spectacolului într-o lecţie de morală, într-un exerciţiu de demascare publică a slăbiciunilor omeneşti.
Căldura zâmbetului (ah!) uşor resemnat, oarecum trist al lui Mircea Rusu este, pesemne, imaginea perfectă a tonului în care curge întreaga întâmplare. Expresivitatea privirii şi graţia mişcărilor Oanei Pellea completează tabloul acestei comedii nespus de serioase, acestei drame mustind de umor, acestei stranii şi totuşi atât de familiare poveşti de iubire şi absurd.
Rostirea celor doi, uneori în prelungirea firească a gesturilor şi a limbajului chipului, alteori în contrapunct cu acestea, rimează când cu vechile melodii de muzică uşoară italiană ce se aud din tonomat, când cu acel abur intraductibil de Tanţa & Costel, de coana Efimiţa & conul Leonida ce însoţeşte, pesemne, fiecare cuplu ce a trăit şi s-a mai iubit pe acest colţ de planetă.
Asemeni muzicii, scenografia lui Vladimir Turturică propune o versiune retro a decorului de poveste de teatru. Universul sonor şi cel vizual accentuează înclinaţia din ce în ce mai pregnantă a omului strict contemporan de a se refugia în trecut, în amintire, în iluzie, în virtual, de a fugi de prezent, de realitate, de carne, de buze. Textul şi actorii semnalează ofsaid-ul şi construiesc clipa.
"Nu am uitat nimic din cele ce nu mi s-au întâmplat niciodată", spune El, enunţând moto-ul suprem al tuturor regretelor lumii. Apoi ea îl invită la dans şi...